Iul 04
Sâmbătă

 „ Spunea cineva că oamenii sunt de două feluri: cei care aşteaptă ceva şi cei care fac ceva. Haideţi să fim din ce în ce mai mulţi români care FAC CEVA. Vă aşteptăm alături de noi  pentru a putea realiza împreună cât mai multe proiecte, prin care să putem schimba în bine imaginea ţării noastre, însăşi viaţa noastră, dar mai ales pe cea a generaţiilor viitoare.” (Cristian Filip, preşedintele Fundaţiei)

„ E păcat să aplauzi o idee frumoasă, să te bucuri de ea, dar să nu faci niciun gest pentru a fi dusă mai departe. ” (Claudiu Târziu, redactor şef revista ROST)

Din învăţăturile Părintelui Arsenie

Newsletter

Nume:
Email:
Sfântul Ioan Botezătorul
Articole cu folos duhovnicesc
Miercuri, 24 Iunie 2015 15:18
07-ioan-1

Un înger se naşte pe pământ

Sfântul Evanghelist Marcu îşi deschide Evanghelia cu începutul predicării între oameni şi al slujirii lui Hristos în lume. Şi nu întârzie să înfăţişeze în adevărata ei însemnătate profeţia lui Maleahi despre Botezătorul Ioan, înger care va merge înaintea feţei Domnului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele (Maleahi 3,1).

Proorocul Maleahi şi Evanghelistul Marcu îl numesc pe Ioan înger, pentru că Ioan a fost în viaţa sa ca un înger din cer, mai aproape decât toţi oamenii de vieţuirea îngerească. Apoi, ca să se vadă limpede că ţinta lucrării pe pământ a lui Hristos a fost să facă din oameni îngeri, din oameni muritori, păcătoşi, robi din fire, să facă fiinţe fără de moarte, fără de păcat, aşa cum sunt şi îngerii în ceruri. Ioan asemenea unui înger mai întâi, prin ascultarea faţă de Dumnezeu. Apoi, prin libertatea faţă de lume; şi în al treilea rând, prin negrija faţă de trup.

Îngerii ascultă desăvârşit de Dumnezeu. Lor li se dezvăluie în fiecare zi tainele de negrăit ale înţelepciunii, puterii şi iubirii lui Dumnezeu iar ascultarea lor faţă de Ziditorul izvorăşte din bucurie şi supunere. Sfântul Ioan şi el a fost ascultător lui Dumnezeu din tinereţile sale. Fiind născut din părinţi în vârstă, a rămas orfan din copilărie şi nu 1-a mai avut decât pe Dumnezeu drept Părinte. S-a dus în pustie (Luca 1, 80) pentru ca duhul lui să fie zi şi noapte una cu voinţa Dumnezeului Celui Viu. S-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, doar de la El aşteptând totul.

Ioan mai este asemenea îngerilor şi prin neatârnarea sa faţa de lume şi de oameni. Nefiind legat în nici un fel de lume, Ioan, ca un înger al lui Dumnezeu, tuna fără patimă asupra mai-marilor Ierusalimului, înaintea cărora oamenii se plecau ca în faţa unor idoli: „Neam de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Luca 3, 7), şi vărsa mustrări asupra lui Irod pentru toate relele pe care le-a făcut (Luca 3, 19). Ioan ţinea seama numai de Dumnezeu şi de voia Lui. Nu făcea deosebire între oameni, nu se uita nici la haină, nici la cin, nici la ştiinţă, nici la avere, nici la ani, ci numai la suflet.

Şi iarăşi, Ioan era ca un înger prin negrija faţă de cele pământeşti. Îngerii nu sunt făpturi trupeşti ca oamenii, ei sunt înveşmântaţi în trupuri cereşti (I Corinteni 15, 40). Îngerii nu au nici o grijă de sine. Nu se ostenesc îngrijorându-se ce vor mânca, sau ce vor bea, sau cu ce se vor îmbrăca. Îl slujesc pe Dumnezeu şi ştiu că de la El au hrană şi adăpare şi îmbrăcăminte.

Ioan se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Nu bea nici vin nici băutură tare. Dar nu se spune că n-ar fi avut vreodată ce mânca şi ce bea. Nu lăcustele şi mierea îl hrăneau, ci puterea lui Dumnezeu care se împărtăşeşte credincioşilor Lui prin acelea. Nu-şi făcea griji Ioan nici pentru haine şi locuinţă. Casa lui era pustia acoperită de bolta cerului, şi haina lui din păr de cămilă, încinsă cu o cingătoare de piele. Şi Ilie se încingea cu o curea de piele, semn al morţii patimilor şi al împlinirii voinţei lui Dumnezeu. Dormea fie sub cerul liber fie în vreuna din multele peşteri din pustia de dincolo de Iordan.

Despre înfăţişarea sa fizică, Părintele Ion Buga creionează, poate în linii prea dure, aspectul său: „Era la înfăţişarea trupească sălbatic şi înfricoşător şi fără asemănare cu ceilalţi oameni, din pricina petrecerii îndelungate în pustie. Avea pârul capului des și încâlcit, faţa-i era arsă de soare, subţire la trup, iar braţele şi coastele îi erau atât de slabe încât semăna cu un păianjen. Şi picioarele lui semănau cu cele ale lăcustelor. Vorba îi era aspră şi dulce; aspră pentru cele de ruşine, dulce în predica spre pocăinţă. Şi într-un cuvânt, precum îi era hrana miere sălbatică aşa îi era şi învăţătura, amestecată cu dulceaţă şi asprime”.

(extras din Sfântul Nicolae VelimiroviciPredici, Editura Ileana, București, 2006, pp. 71-72)

Sursa

 
Izvorul Tămăduirii
Joi, 16 Aprilie 2015 18:24
Izvorul Tamaduirii

Izvorul Tămăduirii - praznic închinat Maicii Domnului

Înfiecare an, în prima vineri după Pasti, Biserica Ortodoxa sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii aminteşte de o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat înapropierea Constantinopolului.

Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întalneste un bătran orb care îi cere să-i dea apa şi să-l ducă în cetate. Leon va cauta în apropiere un izvor, dar nu va gasi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: "Nu este nevoie să te osteneşti, caci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei intunecaţi". Leon va face ascultare şi astfel, va găsi un izvor din care îi va da orbului să bea. Ii va spăla faţa cu această apa, iar orbul va începe să vadă.

După ce a ajuns împarat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai tarziu, împaratul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a băut apa din acest izvor. Ca semn de mulţumire a construit o biserica şi mai mare. Aceasta biserică a fost distrusă de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe. Credincioşii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot închina in biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea unde există pana astăzi izvorul cu apa tămăduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii, se sfinţesc apele

Creştinii ortodocsi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasmă Mică.

În vorbirea populară, aghiasmei i se mai spune şi aiasmă. Cuvantul aiasma vine de la iazmă. In DEX, cuvântul iazma, iezme, cu sensul de "arătare urâtă şi rea, năluca, vedenie", este indicat ca şi în DLR cu etimologie necunoscută.

Se cere o explicaţie în legătură cu sensul cuvântului iasma-iazma, de "arătare urâtă şi rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apă sfinţită". Explicaţia este urmatoarea:

După ce preotul a sfinţit apa, îi stropeţte pe credincioşi în timp ce se cântă troparul: "Mântuieţte, Doamne, poporul Tau, şi binecuvintează moştenirea Ta, biruinţa binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic daruieşte, şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tau". Astfel, s-a reţinut în popor că scopul urmărit prin aiasma este de a alunga "arătarea urâtă şi rea", adică duhul cel rău.

Izvoare tămăduitoare la noi în ţară

Manastirea Ghighiu este cunoscută nu doar prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă aici in anul 1958, ci şi prin izvorul ei tămăduitor.

La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a făcut o minune, exista un alt izvor cu apă vindecătoare.

Un alt loc in care putem gasi izvor cu apă vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri să primeasca apa de la aceste izvoare minunate.

Izvorul Tămăduirii - Tradiţii si credinţe populare

În această zi, în unele zone ale ţării, tinerii adolescenti fac legământul juvenil. Acest legământ se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.

Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.

Adrian Cocosila

 
Adresa noului sediu al Fundaţiei
Luni, 30 Martie 2015 10:43

Dragi membri şi prieteni ai fundaţiei noastre,

Va aducem la cunoştinţă că începând din data de luni, 30.03.2015 ne-am mutam la un sediu nou, la adresa: Str. Maior Alexandru Câmpeanu nr 58, Etaj 1, Sector 1, Bucureşti, deci în apropierea sediului vechi.
Ca punct de reper: aceasta stradă este cu sens unic, porneşte din intersecţia Bd. Ion Mihalache cu Str. Arh. Ion Mincu (intersecţia de la Piaţa 1 Mai) şi duce către Primăria Sectorului 1.

Mijloacele de transport în comun: maşinile 205, 282-staţia Primăria Sector 1 şi maşina182 şi tramvaiul 1- staţia Bd. Banu Manta.

Departamentul Comenzi carte şi DVD este închis până pe data de 2 aprilie, astfel nu se pot face comenzi până la această dată.

Vă aşteptăm cu drag!


 
Războiul nevăzut şi psihoterapia azi
Articole cu folos duhovnicesc
Joi, 05 Februarie 2015 14:33
monah-in-rugaciune

Războiul nevăzut şi psihoterapia azi

Cunoaştem din scrierile Sfinţilor Părinţi ce putere au gândurile. Cele pătimaşe stau la originea păcatelor, căci orice păcat ni se înfăţişează, în primă instanţă, sub forma unui gând. Apoi gândul naşte dorinţa de a-l materializa în domeniul obiectiv al faptelor. Astăzi gândurile cu încărcătură negativă circulă cu o viteză extraordinară şi afectează comunităţi întregi prin intermediul tehnologiilor de ultimă oră.

Fiecare dintre noi, fiind conectat la internet, consultând presa, vizionând programele de ştiri şi unele emisiuni TV, este prins într-o reţea în care evenimentele cu impact negativ asupra psihismului uman capătă proporţii fantastice, generând, în ultimă instanţă, adevărate fenomene de psihoză în masă. Pătrund astfel în noi temeri care ţin mai mult de domeniul posibilului decât de cel al realului, al actualităţii, şi care nu ne privesc direct, în imediatul nostru.

Sfinţii Părinţi şi discernerea gândurilor

Revenim la gânduri şi la importanţa lor, despre care s-au pronunţat atât tradiţia Bisericii, cât şi psihologia. Citim, de pildă, la Sfântul Isihie Sinaitul: „Tăbărârea gândurilor rele e ca un şuvoi de râu, prin ele vine momeala, iar după aceasta se naşte încuviinţarea păcatului, ca o inundare de valuri ce acoperă inima“.

Gândurile negative, rele au mai multe surse: diavolii, inima noastră (Sfântul Marcu Ascetul scrie: „Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate“), lucrurile care ne înconjoară. Sediul gândurilor nu este creierul - aşa cum susţin savanţii pozitivişti -, ci inima omului. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat că gândurile rele izvorăsc din inima noastră: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19)“.

Sfinţii Părinţi ne-au lăsat moştenire, spre mântuire, şi criteriul după care putem discerne între gândurile care ne vin de la Dumnezeu şi gândurile care provin de la diavol. În Capetele sale ascetice, Sfântul Isaac Sirul scrie că orice gând bun vine de la Dumnezeu. În schimbul de scrisori purtat între Sfinţii Varsanufie şi Ioan, la un moment dat, primul îi scrie celui din urmă: „Când gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi să ai bucurie în a face aceea, află că e al lui Dumnezeu. Gândurile de la draci sunt tulburate şi pline de întristare şi atrag pe ascuns şi în chip subţire la cele dinapoi. Ele se îmbracă în piei de oaie, adică iau înfăţişarea unor gânduri ale dreptăţii, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori“. Sfântul Ioan Casian identifică nu mai puţin de opt gânduri ale răutăţii, care generează patimile: „cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei“.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală despre gânduri

Psihologii, în special psihoterapeuţii, au descoperit în paradigma care le este specifică importanţa pe care o au gândurile atât în proliferarea tulburărilor psihice, cât şi în vindecarea lor, în reechilibrarea sistemului psihic uman. Printre psihoterapiile actuale, un loc important îl ocupă psihoterapia cognitiv-comportamentală. Teza ei principală este că între evenimentele pe care le trăim şi emoţiile pe care le simţim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente. De aceea, psihoterapia cognitivă uzează de o serie de metode prin care pacientul este învăţat să îşi conştientizeze gândurile şi să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive. Pe scurt, adepţii psihoterapiei cognitiv-comportamentale susţin că „tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre“ (Philippe Brinster). În consecinţă, terapeutul îl învaţă pe pacient cum să pornească la o adevărată „vânătoare de distorsiuni“. Deformarea reprezentării mentale a realităţii se cristalizează în câteva tipuri uşor de recunoscut: radicalizarea - când vedem lucrurile în alb sau în negru; suprageneralizarea - când generalizăm o situaţie particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative „niciodată“ sau „totdeauna“), deformarea selectivă - când reţinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părţile ei pozitive; autodeprecierea; inferenţa - când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;emotivitatea - când ne proiectăm stările sufleteşti asupra realităţii; prezenţa lui „ar trebui“- când îi cerem realităţii să respecte nişte cadre fixe, nişte norme bine definite; etichetarea- când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei; personalizarea - când atribuim unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.

Războiul duhovnicesc şi remediile împotriva gândurilor pătimaşe

Putem lupta duhovniceşte cu gândurile în mai multe feluri, potrivit împrejurărilor vieţii şi felului nostru de a fi. Una dintre cele mai simple metode constă în efortul de a-ţi focaliza atenţia minţii pe prezenţa continuă a lui Dumnezeu. Este vorba de acea „stare de prezenţă“ pe care ne-o recomanda părintele Arsenie Papacioc. Sfântul Ioan de Kronstadt ne învaţă acelaşi lucru. Maicii Taisia, ucenica sa, care i se plângea că odată ajunsă stareţă, din cauza grijilor zilnice nu se mai putea ruga ca înainte, sfântul i-a dat sfatul de a se gândi permanent la Dumnezeu: „Peste zi, lucrul de căpetenie este să ai gândul statornic îndreptat către Dumnezeu, să ai adică rugăciunea lăuntrică, tainică. Nici eu nu am vreme să iau parte la slujbe lungi de mănăstire, dar oriunde mă duc, fie că sunt pe jos, fie în trăsură, sau şed, sau dorm, gândul la Dumnezeu niciodată nu mă părăseşte. Niciodată nu mă părăseşte gândul că El este aproape“.

Când ne vin gânduri negative trebuie să facem efortul de a le alunga. Sfântul Paisie Aghioritul recomanda chiar cultivarea gândurilor bune: „Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri. Are mare putere. Precum astăzi unele arme noi blochează cu raze laser racheta chiar la baza ei şi o împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile rele pe «aeroporturile» diavolului, de unde pornesc. De aceea încercaţi, pe cât puteţi, să plantaţi voi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, pentru ca inima să vi se facă grădină de flori şi rugăciunea să vă fie însoţită de mireasma duhovnicească a inimii voastre“.

Pentru a scăpa de asaltul gândurilor care ne umbresc bucuria de a trăi şi ne ameninţă mântuirea trebuie să luptăm cu patimile proprii, care adesea se nasc în mintea noastră. De asemenea, trebuie să evităm contextul care le favorizează. Trebuie să ne asumăm o viaţă ascetică, după măsura fiecăruia: să cultivăm rugăciunea, să ţinem post şi să ne mărturisim gândurile rele la spovedanie. Părintele Sofronie Saharov spunea: „Când omul nu se poate împotrivi gândurilor sale, cel puţin trebuie să i le spună duhovnicului său şi atunci se va folosi“. La izbăvirea de războiul nevăzut al gândurilor contribuie cultivarea unei stări interioare de pace (tot părintele Sofronie de la Essex spunea: „Isihia ortodoxă este o metodă de vindecare neînşelată, sigură pentru om“) şi citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Avem, iată, la îndemână un întreg „arsenal“ duhovnicesc de care putem uza la nevoie, dar premisa de la care trebuie să plecăm, convingerea noastră interioară trebuie să fie aceasta: nu noi, prin puterile proprii, rezistăm atacului gândurilor, ci Domnul cel milostiv ne păzeşte de ele sau ne uşurează lupta. Calea cea mai sigură constă în cultivarea stării de pocăinţă, iar pocăinţa presupune trăirea continuă într-un duh de smerenie. În încheiere, vă propun să ne împărtăşim împreună dintr-un alt gând al părintelui Sofronie: „Când creştinul sau monahul călătoreşte cu pocăinţă, atunci se vindecă toate problemele sufleteşti şi psihologice“.

Sursa

 
Excelenţa geniului şi nevoinţa sfântului
Apariţii în presă
Vineri, 24 Octombrie 2014 12:59
johannes-kepler-solar-systemA
Excelenţa geniului şi nevoinţa sfântului

Autor: Diac. Dr. Sorin Mihalache
maria-magdalenaA
Omul duhovnicesc, sfântul prin excelenţă, este cel ce împlineşte şi năzuinţele geniului. Pentru că el nu se străduieşte doar să adune cu migală crâmpeie de frumuseţe din viaţa şi din spiritul lui, aşa cum face artistul. El nu plasticizează în opere de artă, literatură sau muzică frumosul, pentru a-l împărtăşi umanităţii. În ostenelile vieţii lui, omul duhovnicesc imprimă frumuseţea în însăşi viaţa lui, şi o împărtăşeşte altora trăind în stare de jertfă pentru ei, slujindu-le.
În orice enciclopedie care îşi propune să prezinte, sumar sau amplu, marile achiziţii culturale sau ştiinţifice ale lumii, nu lipsesc paginile alocate personalităţilor culturii universale. O istorie a umanităţii ar trebui să cuprindă deci o listă a geniilor, a spiritelor mari ale culturii şi ştiinţei care au ajutat-o să se înalţe. Într-adevăr, prin contribuţia câtorva personalităţi de geniu, omenirea a înregistrat salturi semnificative de-a lungul istoriei ei, în drumul lung al cunoaşterii. Numeroase crestomaţii de gen conţin nume celebre, pe care le întâlnim în sinteză a istoriei lumii: Da Vinci, Newton, Galilei, Einstein etc.
În ultima vreme însă, opinii de acest fel sunt dublate de abordări mult mai relaxate. Nu avem parte doar de enciclopedii realizate de colective de specialişti, care în cunoştinţă de cauză selectează spiritele mari ale umanităţii pentru a le face cunoscute publicului larg. De mai bine de un deceniu, în spaţiul virtual, miliardele de navigatori obişnuiesc să se adre-seze întregii lumi, prin fiecare pagină pe blog. Privatizarea comunicării publice pune în circulaţie formule neadecvate, dar foarte răspândite de clasare a eminenţelor. Asemeni pieselor muzicale care odinioară erau ierarhizate în topuri radiofonice, plecând de la preferinţele ascultătorilor, astăzi avem parte de clasamente ale geniilor culturii şi ştiinţei din toate timpurile.
Contribuţii geniale şi clasamente globale
Spre deosebire de cuprinsul unei enciclopedii, care ordonea-ză alfabetic sau cronologic personalităţile lumii, evitând comparaţiile şi păstrând o anumită neutralitate în raport cu anvergura fiecăreia dintre ele, clasamentele sunt mult mai puţin o-biective. Ele dezvăluie deopotrivă abordare superficială, care tinde să uniformizeze biografii, punându-l pe Aristotel în competiţie cu Steve Jobs, şi o eviden-tă naivitate a celor ce realizează aceste clasamente. (Steve Jobs este cunoscut mai ales prin aceea că a adus, în mâinile miliardelor de utilizatori, prin viziunea şi inovaţiile sale, dispozitive digitale miniaturale, cu multiple funcţii şi uşor de utilizat. Tableta, i-phone, i-pad, smartphone reprezintă dispozitive extrem de răspândite astăzi, care în urmă cu două decenii erau prezente doar în paginile literaturii science-fiction sau, în cel mai bun caz, pe masa de lucru a proiectanţilor din departamentele militare sau din programele cosmice ale ţărilor dezvoltate.)
Sute de mii de navigatori virtuali votează în diversele ierarhii online clasarea marilor personalităţi ale lumii, simplificând dramatic istoria întortocheată, încercând să pună fiecare geniu la locul lui. Într-un astfel de clasament îl găsim pe Aristotel si Platon învecinaţi cu Tesla şi Mozart, iar în primele 20 de nume pe Socrate şi Pitagora. Livescience oferă un alt clasament. Primul loc îi aparţine lui Steve Jobs, urmat de Kepler şi Einstein, de filosoful Chomsky, de Galilei şi Hawking, dar şi de spiritul revoluţiei paşnice Ghandi . În fine, într-un alt clasament găsim o ierarhie diferită : Newton, Arhimede, Kant, Aristotel, Picasso, urmaţi de Bohr, Platon, Shakespeare şi Beethoven.
Pentru cineva care a adâncit opera lui Platon, spre exemplu, sau care cunoaşte contribuţia decisivă a lui Einstein la înţelegerea universului în care trăim, clasamentele de acest fel sunt profund nedrepte, dacă nu complet inutile. Pe de o parte, multe dintre geniile pe care astăzi publicul larg e preocupat să le ierarhizeze nu au urmărit niciodată aşa ceva. Pe de altă parte, e inevitabilă întrebarea: am putea măsura precis deosebirea dintre contribuţia filosofică a unui autor şi opera muzicală a altuia, cântărind noutatea adu-să de fiecare dintre ele lumii în care trăim?

Citeşte mai mult...
 
Oraşul, mediul mentalităţii concurenţiale
Articole cu folos duhovnicesc
Luni, 04 August 2014 12:33
ciprian-voicila

Oraşul, mediul mentalităţii concurenţiale

Oraşul este ambianţa propice în care proliferează mentalitatea individualistă. Dacă în satul tradiţional românesc era ruşine să comiţi anumite fapte care contraveneau bunului-simţ şi legii morale sădite în om de Dumnezeu, oraşul îţi sugerează că nu există acte reprobabile din punct de vedere moral, ci doar fapte penale. Dacă faci un lucru rău în spaţiul tău privat sau unul care trece neobservat de ochiul vigilent al legii, nu e nici o problemă: „hoţul neprins e negustor cinstit“. Orăşeanul este un individualist, în primul rând pentru că s-a obişnuit să se întemeieze în sine. Îşi este reper unic. Trăieşte din plin principiul relativizant al filosofilor sofişti: „Aşa cum îmi apar mie lucrurile, aşa sunt pentru mine, aşa cum îţi apar ţie lucrurile, aşa sunt pentru tine“ (Protagoras). Orăşeanul este un copac fără rădăcini. Sau, mai precis: un arbore care şi-a uitat rădăcinile.

Eticheta pe care am pus-o eu oraşelor vi se poate părea cam generală, prea generală, şi cam nedreaptă. Dar nu am pus-o eu, ci etologii, specialiştii în studierea comportamentului uman. Konrad Lorenz, întemeietorul domeniului, consideră de pildă că în marile oraşe gradul de agresivitate este foarte ridicat datorită suprapopulării acestora. „Dragostea faţă de aproapele nostru - spune el - e într-atât de diluată de mulţimea celor care ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se zăresc“. Oraşul este mediul specific mentalităţii concurenţiale. Suntem într-o concurenţă acerbă nu doar cu semenul nostru, ci şi cu noi înşine. În consecinţă, în ultimă instanţă, trăim într-o nebuloasă etică în care binele nu mai este bine în sine. Binele este tot ceea ce mă ajută pe mine să îmi fie bine. Spiritul concurenţial generează în rândul indivizilor frica de a rămâne în urmă, frica de a fi scos din jocul social care are ca ţintă perpetuă succesul individual.

În marile oraşe suntem înconjuraţi permanent de artefacte. Străzi, companii multinaţionale, magazine, blocuri, maşini, produse tehnologice. 90% din lumea noastră ambientală a ieşit din mâna omului. La nivel subconştient tindem să credem că noi şi lumea care ne conţine suntem rezultatele raţiunii umane. Ne-a dispărut sentimentul sacru al vieţii. Sau dacă nu a dispărut cu totul, s-a diminuat drastic. O privire aruncată spre cer, un cântec de pasăre, vântul care trece prin frunzişul copacilor ne readuc în limitele micimii proprii. Dar mai suntem obişnuiţi să privim - în goana nebună a vieţii - jocul gratuit al norilor?

Prin urmare, în această paradigmă (post)modernă a oraşului, întrebarea „cum să supravieţuim duhovniceşte în urbea noastră de zi cu zi?“ este îndreptăţită. Mi-o adresez, înainte de toate, mie şi încerc să găsesc, pe loc, nişte soluţii.

Putem evada din timpul şi spaţiul profan - insignifiante din punct de vedere spiritual, dar extrem de solicitante din punct de vedere social şi psihic - intrând pentru o clipă sau pentru un timp într-o biserică. Acolo avem, în primul rând, Sfânta Liturghie - un altfel de timp, complet diferit de timpul social care se desfăşoară cenuşiu, tern, şi care tinde să ne devoreze ca în celebra pictură a lui Goya. Participând la Sfânta Liturghie, lăsăm să cadă ca nişte straie de prisos straturile superficiale ale fiinţei noastre şi ne redescoperim esenţa: sunt - odată pentru totdeauna - chip al lui Dumnezeu. Asta mă defineşte pe mine în timp, dar mai ales în veşnicie. Ies din categoria „individului“ şi îmi recapăt statutul de persoană. Încetez să mai văd în aproapele meu un rival. Îmi devine, de-a dreptul, vital pentru mântuirea mea personală. Doar în comuniune cu el particip la trupul mistic al lui Hristos - biserica. Pătrund, prin experienţă, adevărul afirmaţiei: aproapele meu este viaţa mea.

Tot în biserică avem ceata enormă a sfinţilor, cuvioşilor, mucenicilor care au trăit şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricând le putem cere ajutorul. Spre deosebire de prietenii noştri de dincoace, care nu sunt permanent disponibili. Sfinţii nu „concep proiecte pentru finanţare“, nu au deadline-uri, nu sunt nevoiţi să trăiască - sau să moară, mai nou - „la job“. Când încep să mă simt ca o baterie descărcată, intru în Biserica Zlătari şi îi cer Sfântului Ciprian ajutorul. Poate că nu e întâmplător faptul că în centrul Bucureştilor avem atâţia sfinţi care mijlocesc pentru noi, continuu, la Dumnezeu: Sfântul Nicolae, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Sfântul Nectarie, Sfântul Mina, Sfântul Spiridon, Sfântul Dimitrie.

Biserica Ortodoxă ne propune postul ca pe o unealtă prin care, reapropiindu-ne de Dumnezeu, diminuăm lumescul din noi. Când postesc, mă concentrez pe acele nevoi superioare definite de Abraham Maslow (în special pe nevoia de autorealizare spirituală) şi le ignor pe celelalte.

Ne propune, deopotrivă, ca armă în războiul nevăzut rugăciunea. Războiul cotidian dus asupra minţii este fără precedent. Câte ore stăm conectaţi la internet? Câte ore vorbim la telefonul mobil? Cât timp ne focalizăm atenţia pe „problemele de la job“? Cât timp ne frământăm mintea să găsim noi căi de supravieţuire economică? Cât timp privim desfăşurându-se pe ecran efemeridele zilei? Rugându-ne, ieşim din această suprastructură, din acest angrenaj masiv, opresiv, care tinde să ne aplatizeze, să ne uniformizeze.

Trăim în plin proces de globalizare, în care „totul curge“: bunurile şi serviciile, tehnologia, capitalul, dar şi oamenii. Lumea în care trăim este una - cu o formulă a sociologului Ziygmunt Bauman - lichidă. Fără trecut, fără memorie, fără să întreţinem relaţii stabile cu semenii noştri. Dar o lume în care ţi se cere un singur lucru: să fii un bun consumator. Pentru ca să devii cineva trebuie să consumi ceva. Un produs. Vrei să fii un tip irezistibil ca Brad Pitt? Mănâncă chipsurile „Pringles“.

În contrast cu acest mediu în care permanent suntem vânaţi de diverşii vânzători de identitate, Biserica îţi propune să fii tu însuţi. Să te redescoperi în sfera lui „a fi“, nu în cea a lui „a avea“.

Sursa