Apr 24
Joi

 „ Spunea cineva că oamenii sunt de două feluri: cei care aşteaptă ceva şi cei care fac ceva. Haideţi să fim din ce în ce mai mulţi români care FAC CEVA. Vă aşteptăm alături de noi  pentru a putea realiza împreună cât mai multe proiecte, prin care să putem schimba în bine imaginea ţării noastre, însăşi viaţa noastră, dar mai ales pe cea a generaţiilor viitoare.” (Cristian Filip, preşedintele Fundaţiei)

„ E păcat să aplauzi o idee frumoasă, să te bucuri de ea, dar să nu faci niciun gest pentru a fi dusă mai departe. ” (Claudiu Târziu, redactor şef revista ROST)

Din învăţăturile Părintelui Arsenie

Newsletter

Nume:
Email:
Hristos a înviat-bucuria noastră veşnică!
Joi, 17 Aprilie 2014 08:28
Arsenie-Boca-Invierea-Domnului

Şi Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. (Ioan 1,5)

Dragi prieteni,
Mulţumim din suflet tuturor celor care ne-aţi fost alături cu rugăciunile, vorba şi faptele! 
Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, şi vă adresăm totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

În perioada 18- 27.04.2014 suntem în vacanţă!

Învierea
Ca să ne dăm seama cât de adânc a pătruns în oameni faptul Învierii lui Iisus, e destul să pomenim o simplă întâmplare.
I. Iisus Fiul lui Dumnezeu a mai fost pe pământ între oameni:
-Când a venit la Avraam şi l-a binecuvântat de urmaşi. Avraam petrecându-L, s-a târguit chiar cu Dumnezeu pentru scăparea Sodomei.
-Când S-a luptat cu Iacov. (Era noapte şi Iacov nu-L cunoaştea că-I Dumnezeu).
II. (Velimirovici) Dacă eşti om trebuie să te lupţi cu Dumnezeu o dată în viaţă. Dar vai dacă vei învinge tu pe Dumnezu.Vei rămâne singur pe câmpul de luptă şi vei constata că nu tu ai învins, ci moartea.
III. Un alt Iacov însărcinat cu lichidarea afacerilor lui Dumnezeu pe pământ, ţine, în faţa unei foarte numeroase adunări, o strălucită cuvântare, de câteva ceasuri, „dovedind” - chipurile - că nu este Dumnezeu.
Şi fiind încântat de cuvântarea sa şi de „temeinicia” dovezilor, vru să mai dea o dovadă. Drept aceea dete îngăduire, ca acela care se va simţi în stare să-l contrazică, are 5 minute liber să o facă în faţa adunării.
Din mulţime se desprinse un preot, umilit la chip, dar cunoscător de oameni şi cu flacăra credinţei în inimă.
-Ai grijă; n-ai decât 5 minute!
-E şi prea mult, răspunse preotul.
Ajuns în faţa mulţimii, se produse un freamăt.
Şi, începu cea mai scurtă cuvântare, aşa:
Fraţilor!
Hristos a înviat!
Şi toată sala răspunse: Adevărat a înviat!
Ce-a urmat nu mai interesează.
Faptul dovedeşte însă esenţialul: în străfundurile omului e o reacţiune existenţială faţă de negaţie, faţă de moarte.
IV. „Hristos a înviat” - înseamnă:într-adevăr Dumnezeu există! 
„Hristos a înviat” - înseamnă:într-adevăr există lume cerească ca lume reală şi fără de moarte!
„Hristos a înviat” - înseamnă:viaţa este mai tare ca moartea!
„Hristos a înviat” - înseamnă:toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite!
„Hristos a înviat” - înseamnă:toate problemele viaţii sunt pe deplin dezlegate!
Toate parabolele principale şi grele sunt lămurite; cătuşele întunericului şi ale tristeţii sunt sfărâmate, fiindcă: „Hristos a înviat!” (Velimirovici).
Iată ce înseamnă a fi ucenicul Idealului întrupat: peste toate tristeţile veacului de-acum, a fi martor, cu preţul vieţii, al învierii fiinţei omeneşti, la destinaţia ei de obârşie!
*
Învierea este biruinţa asupra morţii. Cea mai mare tristeţe a vieţii întoarsă în cea mai mare bucurie.
Hristos a înviat, prin urmare nu se termină tozul cu mormântul.
Areopagul înţelepciunii antice n-a vrut nici să audă despre înviere. E curios că şi după douăzeci de veacuri reacţionară a rămas învierii. Filosofia n-a primit până acum decât puţin din patrimoniul Revelaţiei. Astfel n-a primit până acum decât personalismul, libertatea. Dar persoana omenească încă nu e văzută decât în categoriile raţiunii şi în cadrul naturii decăzute. Persoana încă nu are în filosofie perspectiva transcendenţei, încă nu e văzută în lumina ănvierii. Filosofia motivează rezerva sa cu faptul că atunci ar deveni religie, şi ea ţine la autonomia ei.
„...De-ai şti să vezi moartea în trecut; zic în trecut, adică fără prezent şi viitor. Prezent şi viitor n-are decât în necredincioşi.
Moartea care necontenit te ameninţă să-ţi ia trupul, nu-ţi va părea mai de temut decât vântul, care te ameninţă să-ţi ia pălăria. Precum capul continuă să existe şi fără pălărie, aşa vei cunoaşte că sufletul poate să existe şi fără trup.
... Nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca ceva ce a fost, nu ca ceva ce urmează să fie.”

Sursa: Episcop-Locţiitor al Daciei Felix, Daniil Stoenescu, Părintele Arsenia - „Omul îmbrăcat în haină de in” şi „Îngerul cu cădelniţa de aur”, Ediţia a II-a, Editura Charisma, Deva, 2009, pp.312-315.

 
Radio România cultural - Părintele Arsenie Boca
Susţinem şi vă recomandăm!
Miercuri, 09 Aprilie 2014 09:45

În Săptămâna Mare

 

PĂRINTELE ARSENIE BOCA

LA RADIO ROMÂNIA CULTURAL

 

În acest an, Praznicul Învierii Domnului Iisus Hristos este sărbătorit la Radio România Cultural prin redifuzarea documentarelor artistice realizate, în anii 2009-2011, de regizorul Nicolae Mărgineanu şi scenaristul Ion-Costin Manoliu, închinate Cuviosului Mărturisitor Arsenie Boca. Cele saşe producţii radiofonice vor fi putea fi ascultate atât dimineaţa - de la ora 5, sub genericul Biografii, memorii, cât şi seara - de la ora 21, într-un spaţiu de emisie destinat special acestora:

Marţi 15 aprilie – Liturghia Cerească de la Sâmbăta, Miercuri 16 aprilie – Botezul lacrimilor, Joi 17 aprilie – Sfântul şi omul cavernelor, Vineri 18 aprilie – Suişul muntelui, Sâmbătă 19 aprilie – Primii paşi pe Cărarea Împărăţiei, Duminică 20 aprilie – Taina Iubirii.

Cel care a dat glas şi viaţă învăţăturilor şi trăirilor unui om îndumnezeit a fost actorul Mihai Bica. Echipa de creaţie: Stelică Muscalu - regia muzicală, Luiza Mateescu şi Mirela Georgescu – regia tehnică, Milica Creiniceanu – regia de studio, Magda Duţu – producător.

Cele şase spectacole de teatru-document surprind vremurile grele, de război şi de instaurare a regimului totalitar comunist, perioada 1940-1948, în care Părintele Arsenie, prin lucrarea duhovnicească de la Mănăstirea Brâncoveanu, a atras mii de oameni spre o viaţă cu adevărat creştină. Despre acel răstimp de înălţare spirituală, Părintele Dumitru Stăniloae scria:  

„Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce propovăduieşte este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau mulţi că tradiţia răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin definiţie ceva pasiv, lipsit de forţă. Cine vrea să vadă gâlgâitul vieţii celei mai cuceritoare şi forţa cea mai copleşitoare, n’are decât să meargă la Sâmbăta de Sus.

Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal combaterea păcatului prin trezirea gândului la prezenţa vie a lui Hristos. De aceea treapta în care culminează pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te minunează acuta sensibilitate faţă de povara insuportabilă a păcatului ce se trezeşte în oameni la Sâmbăta”.

Primele cinci scenarii radiofonice au pornit de la de la mărturia preotului Nicolae Streza (1926-2013), ucenic al Părintelui Arsenie din 1942. Cel de-al şaselea a fost inspirat de memoriile preotului Petru Boldor, coleg de liceu şi facultate cu marele duhovnic de la Sâmbăta şi Prislop, martor al mişcării de înviere moral-spirituală de la Mănăstirea Brâncoveanu, în vara anului 1946. I-a dedicat Părintelui Arsenie poezia Sfântul, care se încheie cu o profeţie:

„Cu Nicodim, Şofron sau Daniil Sihastru

Zugravul sfânt Arsenie luci-va ca un astru”.

 

 
Expoziţie de pictură - Mircea Deac
Susţinem şi vă recomandăm!
Miercuri, 09 Aprilie 2014 09:39
afis_Mihai_Gavrila

Devenită tradiție în preajma Sărbătorilor Pascale, de aproape 11 ani,  expoziția de pictură cu titlul COLOANE DE LUMINĂ, PELERINAJ ORTODOX: Bucovina, Athos, Ierusalim, semnată MIHAIL GAVRIL, se arată și dezvăluie publicului, la ELITE ART GALLERY, luni, 14 aprilie 2014, orele 18.

Cuvântul de început îl va avea criticul de artă Mircea Deac.

Vă așteptăm cu drag!

 
Întrebări şi răspunsuri despre post
Articole cu folos duhovnicesc
Joi, 06 Martie 2014 14:06

 trapeza_man_Vatopedib

Sursă fotografie

Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.
Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.
Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.
Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.
Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.
Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii.
Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu.
(Romani,14: 3-10) 

Ce este postul?

 

Postul este o abţinere totală sau parţială, liber acceptată, de la mâncare şi băutură, sau abţinere de la alimente de ori­gine animală (carne, lapte, ouă) şi înlocuirea lor cu produse vegetariene pentru o anumită perioadă. Postul, ca abţinere totală de la mâncare şi băutură, pentru o zi, două, trei sau mai multe, a fost numit în poporul român „post negru”.

Postul acesta este un post aspru şi a fost practicat în Bise­rică de la începuturile sale. La ţară, postul total este cel mai greu vara, când trebuie să mergi la prăşit sau la cosit. Deşi munceşti în ziua respectivă, nu trebuie să mănânci nimic, nici să bei apă, ci doar să te rogi şi să munceşti.

În mănăstirile noastre, în general, se practică acest post aspru în prima săptămână a postului (primele patru zile) şi apoi în Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, înainte de Sfintele Paşti.

Dar acest post nu este obligatoriu, ci este facultativ. Ca urmare a unei îndelungi experienţe, Biserica a rânduit ca în perioada de post, doar produsele animale precum carnea, laptele, ouăle şi produsele lactate să fie lăsate la o parte, iar omul să se hrănească cu produse vegetale. În perioada Postului Învierii Domnului există numai două sărbători în care se face dezlegare la peşte: Buna Vestire şi Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim).

Hrana vegetală din timpul postului are înţeles adânc şi folos bogat. Alimentele vegetale pun organismul într-o anu­mită predispoziţie pentru rugăciune şi pentru priveghere, în timp ce produsele animale, care sunt legate de sânge şi grăsime moleşesc organismul sau suscită în el patimi egoiste.

În plus, produsele provenind din plante au adunat prin fotosinteză mai multă lumină. În acest sens, când mâncăm vegetale ne hrănim cu lumină solară asimilată în plante. Iar lumina aceasta din plante devine simbol al luminii harice din Scripturi şi din rugăciuni, lumina postului.

De altfel, astăzi, din raţiuni de ordin medical, nu atât religios, a fi vegetarian a devenit o modă, încât prin avioane, restaurante, din ce în ce mai mult se respectă dorinţa celor ce sunt vegetarieni, adică nu mănâncă niciodată carne. Totuşi, postul religios e mai mult decât a fi vegetarian.

Sursa: Basilica

Citeşte mai mult...
 
Sâmbăta morţilor - moşii de iarnă
Articole cu folos duhovnicesc
Vineri, 21 Februarie 2014 12:00
Sambata_mortilor-001


     În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, credincioşii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Astfel, în bisericile şi cimitirele ortodoxe se va face pe 22 februarie 2014 pomenirea celor adormiţi. Această zi mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă și sub denumirea populară de Moşii de iarnă.

Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

     Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

     Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate defuncţilor, precum şi tuturor sfinţilor, reprezentaţi de martiri, căci fiecare sâmbătă e în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creştinilor e o icoană a şederii lui Hristos în mormânt. Pe de altă parte, e potrivit ca defuncţii să fie asociaţi martirilor, fiindcă orice creştin e virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, aşadar, consacrate unei comemorări gene­rale şi anonime care nu diferă deloc în această privinţă de sâmbăta morţilor ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepţia faptului că aceasta din urmă e mai solemnizată şi consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacuri­lor” . Această preocupare de a îmbrăţişa în aceeaşi comemorare totalita­tea timpului e o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării şi sintezei timpului în Triod. înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mişcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioşilor care au punctat cu existenţa lor cursul timpului.

După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Jude­cată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, şi distincţiei care a însoţit creaţia lumii:

„Doamne, Cel ce primeşti din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credinţă, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri şi în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor şi păsărilor şi târâtoarelor pe toţi îi odihneşte!”.

     E necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericeşti, precum şi cei ce au decedat în orice loc şi în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui.

   „Odihneşte pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea şi suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viaţă au greşit, că singur eşti fără de păcat şi Stăpân al celor morţi şi al celor vii!”

    Această universalitate ar putea părea totuşi parţială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioşii ortodocşi şi nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creştinii ortodocşi, vii sau defuncţi, dat fiind că rugăciunea litur­gică presupune unitatea aceeaşi credinţă, ea însăşi expresie a naturii umane asumate şi restaurate în unica Persoană a lui Hristos.

   „Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasa a vieţii, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiţi în viaţă de dreapta credinţă!”

     Această excludere a păgânilor şi ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmaşii noştri, nici o tăgăduire a exemplului lui Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ştefan, care se rugau pentru; călăii) lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creştinului, dar numai cei credincioşi pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul şi pentru că, potrivit Apostolului, credincioşii nu pot fi înhămaţi împreună cu necredincioşii la un acelaşi car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate şi fărădelege, sau ce comuniune între lumină şi întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncţi e posibilă în Biserică, fiindcă Hristos a biruit deja moartea prin moartea şi învierea Sa, iar omul e de acum potenţial eliberat.

     “Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Hristos, Cel ce S-a răstignit Şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură”

Pentru creştini, moartea nu mai e decât un somn şi un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viaţa veşnică. De aceea toate slujbele de­funcţilor sunt cântate cu „Aliluia”, care e „cântarea funebră” a creştinilor.

     Rugăciunea pentru defuncţi e şi ocazia de a dezvolta în această sâm­bătă, ca de altfel şi la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditaţie antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu şi menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demni­tăţii lui Adam mijlocitor între cer şi pământ, asupra căderii sale, a supu­nerii sale morţii şi a mântuirii lui în Hristos. Pe lângă aceasta, rugăciu­nea pentru morţi e prilejul pentru credincioşi de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte şi meditaţiei asupra caracterului efemer al existenţei lor şi asupra deşertăciunii poftelor pământeşti. Sâmbăta Morţilor nu reprezintă, aşadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are şi o dimen­siune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra „limitelor vieţii”, trimi­ţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte e un element indispensabil atât pentru a începe, cât şi pentru a continua viaţa ascetică, de aceea el îşi găseşte, graţie Sâmbetei Morţilor şi Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia şi căinţa.

     Marcată de întristare şi doliu, Sâmbăta Morţilor nu se potriveşte cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă e vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt depla­sate la Pavecerniţa de vineri seara. Sărbătorile sfinţilor mai importanţi cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri şi celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morţilor cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncţilor e transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”.

     Oficiul defuncţilor admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeaşi temă: martirii şi defuncţii.

    Gradul liturgic al oficiului Triodului e atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncţilor din Octoih şi se celebrează Panihida defuncţilor. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii şi după odele a 3-a, 6-a şi a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncţii mănăstirii; în sfârşit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur şi simplu să fie respectate mai strict. Să mai observăm că uzul actual e nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul...” după prima catismă și la sfârşitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menţionarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncţilor şi la sfârşitul Sfintei Liturghii.

    Sâmbăta Morţilor, analogă şi simetrică sâmbetei morţilor dinaintea Cincizecimii, se înscrie, aşadar, în cateheza duhovnicească a Triodului graţie gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanităţii şi a concentrării timpului în rugă­ciunea pentru defuncţi.

(Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008)

Sursa:Basilica

 
Valeriu Gafencu - Un om în care via Hristos
Joi, 13 Februarie 2014 09:39
Valeriu-Gafencu

Iov, resemnat, îi jinduia

mai adâncile-i răni,

mai întinsa-i credinţă.

(F. Strejnicu, Valeriu Gafencu)

      <<Am avut şansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă…

Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu.

Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat totul şi I s-a dăruit complet şi definitive. A urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a tuturor simţurilor, stăpânirea formelor exterioare de manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine mişcări lăuntrice, aşa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui.

În mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu era stânca neclintită şi pură a credinţei. Omul său lăuntric se desevârşise. Impetuozitatea îi era blândă, dăruirea lui părea că cerşeşte, înălţimile sufleteşti îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil şi umil ca un păcătos. Deşi ascultat de toţi, era smerit ascultător, deşi slujit în boală, părea că el slujeşte, deşi epuizat de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort intru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu.

Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. În Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima,unirea trupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamneilor în Hristos, pacea, armonia şi unitatea lumii.

Deşi adânc interiorizat, el comunica vioi, inteligent, înţelept cu oamenii. Era dăruit cu o putere tainică ce a atrage, de a impresiona, de a lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Cuvântul îi era plin de autoritate, de putere, de autenticitate. Valeriu cucerea, polariza, dinamiza, uimea, strălucea.

Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi modest, care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu sine, avea multă înţelegere pentru lume, cu toate rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea oamenilor, era trist şi se ruga fierbinte pentru ei, făcându-şi un ţel supreme şi jertfelnic din izbăvirea lor.

El singur mărturisea, spre sfârşitul vieţii: „Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată liberatatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor”.

Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniţă, foame, frig, prigoană, umilinţă, teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi naşterea altora, un sfârşit care a venit lent, conştient, chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin puterea dată lui de Sus şi a ajuns la biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu.

Testamentul său pentru cei apropiaţi a fost însuşi Testamentul Domnului noastru Iisus Hristos, precum şi aceste cuvinte: „Eu plec acum, şi chiar dacă viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicirea adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui Îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în vecii vecilor.”

În ziua de 18 februarie 1952, în penitenciarul Târgu-Ocna, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, dar cu bunăvoinţa lui Hristos, a rămas prezent în lume, ca prin rugăciunile şi iubirea sa să ducă împreună cu noi crucea mânturirii neamului omenesc. Amin.>>

Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă”, Ediţia a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 221-223.

Sf_M_Brancoveni_si_Sf_M_Valeriu_Gafencu
Sursă foto