Oct 23
Joi

 „ Spunea cineva că oamenii sunt de două feluri: cei care aşteaptă ceva şi cei care fac ceva. Haideţi să fim din ce în ce mai mulţi români care FAC CEVA. Vă aşteptăm alături de noi  pentru a putea realiza împreună cât mai multe proiecte, prin care să putem schimba în bine imaginea ţării noastre, însăşi viaţa noastră, dar mai ales pe cea a generaţiilor viitoare.” (Cristian Filip, preşedintele Fundaţiei)

„ E păcat să aplauzi o idee frumoasă, să te bucuri de ea, dar să nu faci niciun gest pentru a fi dusă mai departe. ” (Claudiu Târziu, redactor şef revista ROST)

Din învăţăturile Părintelui Arsenie

Newsletter

Nume:
Email:
Lansarea cărţii „Impresii din Israel” de Dan Lucinescu
Susţinem şi vă recomandăm!
Duminică, 31 August 2014 14:42

Formula supravieţuirii şi a succesului prin disciplină şi suferinţă

Dan Lucinescu- Impresii din Israel

Recunosc: de fiecare dată cînd am prilejul să-l ascult, să-l văd, să-i strîng mîna domnului Dan Dumitru Lucinescu, o altă lume năvăleşte impetuos asupră-mi, apele ei îmi poartă miraculos fiinţa, fără să o înece, analog experienţei de neuitat încercate de cel pasionat de înot care s-a afundat în apele Mării Moarte – momentul a fost amintit de vorbitor în cadrul evenimentului din 7 gustar 2014 găzduit de Librăria „Cărtureşti“, din incinta clădirii ce adăposteşte Muzeul Ţăranului Român.

Eu însumi pelerin prin 1999 în Ţara Sfîntă, am fost atras de tematica noului volum Impresii din Israel (Bacău, Editura Babel, 2014) semnat de fostul deţinut politic Dan Dumitru Lucinescu, actualmente fondator al Fundaţiei creştine „Părintele Arsenie Boca“.

Coperta_Lucinescu_fataAO

  Cristian Filip, singurul prezentator al lansării cărţii, în stilul său encomiastic, împrumuta (fără s-o spună!) o vocabulă de-a lui Dan Puric: frumos, ataşând-o personalităţii sărbătoritului. Pentru mine, nu atît omul Dan Dumitru Lucinescu este frumos, cît întreaga lume din care descinde domnia sa are calităţi incontestabile. E o lume românească din nefericire apusă, cu educaţia ei solidă, cu modelele ei pedagogice autentice, cu seturile ei de valori certe.  Cînd ne apropiem de această generaţie de mărturisitori activi din care face parte şi Dan Dumitru Lucinescu faptul e definitoriu: perioada interbelică, prin oamenii ei, a fost capabilă să confere ţării noastre cel mai înalt statut social, cultural şi economic în Europa, demn de strămoşii ce se puteau compara doar cu inzii (cf. Herodot). Abia luminat acest aspect putem pricepe mărturisirea paradoxală, de Pateric aş îndrăzni să scriu: suferinţa înnobilează. Este, de bună seamă, cazul lui Dan Dumitru Lucinescu şi al majorităţii deţinuţilor politici recrutaţi înadins din elita ţării, după modelul ocupantului de la est care nu s-a mulţumit doar să ne jefuiască sistematic, inventînd „despăgubiri“, ci ne-a impus şi propriul regim inuman şi falimentar pe toate palierele sociale, în primul rînd economic – cea mai puternică, mai convingătoare este în acest sens argumentaţia lui Alexandr Soljeniţîn din excepţionala scriere Arhipelagul Gulag, recomandabilă mai ales pentru cei încă nostalgici.
poza5ab1
  În ceea ce mă priveşte, ca om al Şcolii, mă strădui de cîţiva ani să dezvălui unor elevi de-ai mei fenomenul carceral definit magistral de Nicolae Steinhardt drept fericire (în Jurnalul fericirii). La rîndul său, Aspazia Oţel-Petrescu, o altă mărturisitoare despre experimentul comunist din ara noastră, sublinia cuvintele lui Bob Danciul, un prieten legionar trecut la catolicism: Aduc laudă Tatălui că nu a dispreţuit tristeţea mea şi că mă o întîmpină cu MÎNGÎIEREA şi mă primeşte cu IUBIREA, cînd eu aşteptam doar ÎNŢELEGEREA. Cînt bucuria că tristeţea mea a devenit prilej de iubire. (Cf. Aspazia Oţel-Petrescu, Doamne, strigat-am!, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Platytera, 2008, p. 51).
poza6
Mereu atent să nu pierd ceva din expunerea autorului noii cărţi lansate, ca de obicei cu mult mai cuprinzătoare decît s-ar putea oricine aştepta consultînd fugar cuprinsul, mi-am mai notat, ca experienţă de viaţă, puterea de a lupta: Un om puternic nu cunoaşte înfrîngerea (...). Dacă ştii să lupţi, Dumnezeu e cu tine (...). O spune un învingător de talie mondială.
Cum a ajuns la această convingere pe care o prezintă ca perenă reţetă de viaţă ne-a relatat, pe scurt,şi de această dată: Am absolvit Colegiul Naţional Militar „Nicolae Filipescu“ din apropierea Mînăstirii Dealu, unde se află capul marelui voievod Mihai Viteazul. Ofiţerii au fost pentru mine modele. Am învăţat de la ei dragostea sistematică pentru ţară. După amiezele intram în sala de studiu. Pe lîngă băncile unde citeam treceau mari personalităţi ale vremii, profesori universitari precum Augustin Z. N. Pop. N-am acceptat de la început disciplina cazonă: să sar din pat la ora şapte dimineaţa, să-mi fac toaleta... N-aveam disciplina militară şi la un moment dat, n-am mai vrut să fac nimic... Un elev plutonier îşi nota într-un bloc-notes şi nu zicea nimic. Consideram că omul e o fiinţă cu voinţă liberă, nu un robot. Elevul plutonier ajunsese la sute de greşeli în dreptul numelui meu şi îmi dădea pedepse, bunăoară să fac de planton, două-trei ore pe noapte. Mă trezea şi le făceam, dar eram satisfăcut în orgoliul meu, căci demnitatea nu-mi era ştirbită. Cum să accept să-mi spună cineva cînd să mă spăl pe dinţi, cînd să mă scol... Ulterior am aflat că un maior medic le-a zis colegilor, referindu-se la mine: „Dv. vă puneţi mintea cu un copil“. A venit la mine şi mi-a spus: „Tu nu consideri că educaţia militară este necesară? Uite, îţi anulăm pedepsele; dar de mîine vei intra în normalitate, că ai voinţă. Ai să înţelegi pînă la urmă importanţa disciplinei militare.“ Nu-mi dădeam seama de necesitatea vieţii disciplinate şi de importanţa concepţiilor militare. Aveam voinţă, dar nu înţelegeam încă. M-a chemat şi comandantul de batalion: „Nu te opune disciplinei, ci ia partea pozitivă din duritatea ei. Ia să-ţi propui să faci diferenţa dintre disciplina corectă în viaţa militară şi viaţa de civil. O să simţi mai tîrziu efectele acestei discipline“. Graţie acestor discuţii, am început să intru în programul cazon... Educaţia aceasta mi-a permis supravieţuirea în condiţiile vieţii dure, de exterminare, care mă aştepta la Gherla, Aiud... Mulţi au murit... Pentru mine a fost o binefacere că făcusem Colegiul Militar...
Reluînd, în continuare, în acest nou context creat, preocupările sale din domeniile ştiinţelor exacte, vorbitorul m-a făcut să pun în relaţie disciplina concretă, intrată în sînge în timpul Şcolirii sale cu ariditatea abstractă a exerciţiilor matematice şi fizice pe care le efectua cîte două-trei ore zilnic, în unghiul mort al celulei, avînd ca suport o bucată de geam cam de dimensiunile unei coli A4, ascunse cu grijă în praful dintr-un loc ferit al celulei, iar ca obiect de scris o bucăţică de săpun. Rezultatele acestor eforturi au fost uluitoare pentru logica majorităţii oamenilor aflaţi în libertate, dar fireşti pentru condamnatul politic căruia i se anulaseră studiile făcute la cele două facultăţi înainte de arestare: M-am înscris la Politehnică şi am terminat cu zece, după cincisprezece ani de detenţie... Aviz tinerilor noştri de astăzi, cu toate facilităţile la dispoziţie, inclusiv cu tehnica sofisticată prezentă la 40-50% dintre familiile românilor...
Relaţia cu timpul petrecut în Israel s-a făcut surprinzător: Călătorind în Israel, mi-am dat seama că evreii au şi ei o educaţie a voinţei. Nu au pompat în ţara lor miliardarii din America, aşa cum auzisem. Florile, plantele cultivate de ei în solul arid sînt alimentate cu cîte un furtun perforat, alimentat de o conductă. Toată verdeaţa e datorată picăturilor aduse prin sistemul acesta ingenios...
Despre Israel – Ţara Sfîntă pentru creştini – nutream şi eu impresii puternice, date publicităţii cu mijloacele mele modeste îndată după pelerinajul efectuat în 1999. Mi-am verificat şi actualizat aceste impresii din perspectiva turistică propusă de Dan Dumitru Lucinescu. Urmează, după lectura atentă a cărţii, să revin asupra ideilor şi asupra mesajului de profunzime al scrierii. Deocamdată vreau să afirm că, potrivit prezentării făcute de autorul însuşi, subiectul evreităţii, mai exact scris, al relaţiei românilor cu evreii nu pare a-şi fi pierdut actualitatea. Mă bucur să mă întîlnesc pe plan ideatic cu autorul Impresiilor din Israel prin afirmaţiile verbale în cadrul evenimentului comentat în aceste rînduri. Totuşi îmi permit să le nuanţez, potrivit conviingerilor proprii: 1. Evreii [din Israel – precizarea mea, M. F.] sînt mai vrednici decît noi [românii din ţară]. Argumente ne oferă realităţile cunoscute din presă şi din viaţa cotidiană: în România locurile de muncă sînt tratate de români ca un drept care nu incumbă obligaţii serioase – de pregătire temeinică, înainte de orice, apoi de punctualitate, de corectitudine, de respect etc. Odată angajaţi în străinătate, comportamentul românilor devine, cu rare excepţii, exemplar: inventivi, conştiincioşi, respectuoşi etc. 2. Jumătate dintre tinerii pe care-i întrebam despre locurile creştine mă priveau cu ostilitate. E firesc, căci educaţia primită le întunecă mintea, iar trecerea de la mozaism la creştinism implică o cale lungă, străbătută doar cei aleşi ai Domnului, care primesc în inima lor şi Noul Testament, cum a fost cazul lui Nicolae Steinhardt ori al lui Richard Wurmbrand. 3. Israelul nu trebuie privit [numai] din perspectivă oficială. Oamenii grăbiţi văd în această fîşie locuită de circa opt milioane de oameni (cam atîţi locuitori are judeţul Dolj, aprecia ghidul nostru evreu, în 1999, cînd am fost eu în Israel) doar o anexă a Statelor Unite ale Americii. Realitatea percepută la faţa locului e mult mai complexă. Viaţa de zi cu zi în această ţară e nesigură, americanii se menţin în espectativă, ajutînd doar moral şi la nivel diplomatic statul; populaţia se simte permanent ameninţată, de aceea chiar şi femeile fac armată. 4. Am văzut un kibuţ – mi s-a părut exagerat. Am fost găzduiţi şi noi într-o asemenea aşezare. Modestia se afla acolo la mare cinste, cumpătarea fiind cuvîntul de ordine. Impresia de experiment aflat pe marginea falimentului, dacă nu chiar de gheto mi s-a întipărit fără să vreau în inconştient. Mai mult de două-trei zile recunosc că   n-aş putea trăi în condiţiile impuse: „muncă după capacităţi“, pînă la epuizare dacă se poate, cîştiguri puse în comun, distribuite „după nevoi“, viaţă în comun, într-un fel de familii lărgite, cu mesele la anumite ore într-un fel de restaurante cu autoservire etc. – nu sună, oare, parţial cunoscut celor din generaţia mea, care au trăit mai bine de două decenii în comunism?... 5. Mîncarea nu era grozavă, mare diferenţă fiind din acest punct de vedere faţă de situaţia din România. În plus, meniul fix nu cuprindea decît cel mult două feluri, dramatic diferite prin modul de preparare faţă de bucătăria românească, porţiile fiind pe deasupra insuficiente! Am fost avertizaţi de posibilitatea unor indigestii şi ne-am asigurat, contra costuri suplimentare, aportul caloric necesar.
Capitolele volumului au titluri sugestive: Despre evrei şi farmecul Israelului, Din nordul scandinav spre Orientul Apropiat, Ashdod, Rishon Le Tsiyon şi vizita la Kibbutz, Yafo şi Tel Aviv, Netanya, Akko, Tiberias şi Capernaum, Ierusalem, Deşertul Negev şi Masada, Marea Moartă, Eilat.
Nu pot încheia aceste rînduri proaspăt aşternute, la nici 24 de ore după lansarea cărţii, înainte de a cita o jumătate de pagină cu certe virtuţi literare: Priveam suprafaţa mării scăldată în lumină şi aveam certitudinea că mă aflu în faţa unui spectacol unic, atît de complex, încît nu mă puteam lămuri. Era ca într-un fenomen cosmogonic (...). Totul era viaţă, sub forme pe care le înţelegeam din păcate foarte puţin. Cred că aş fi stat în contemplaţie, lipit de micul hublou al avionului, sine die, dar viaţa curgea şi ne înscriam în ea. La orizont apăru coasta estică a Mediteranei şi am început să descifrez primele forme ale unui mare oraş, Tel-Aviv-ul. (...) (pp. 25-26).
Impresii din Israel de Dan Lucinescu, îmi apare chiar şi la o simplă răsfoire, ca un demers literar complex, o pledoarie despre o civilizaţie uimitoare, înfloritoare în pofida vicisitudinilor climatice şi politice.
8 august 2014
Mihai FLOAREA
 
Oraşul, mediul mentalităţii concurenţiale
Articole cu folos duhovnicesc
Luni, 04 August 2014 12:33
ciprian-voicila

Oraşul, mediul mentalităţii concurenţiale

Oraşul este ambianţa propice în care proliferează mentalitatea individualistă. Dacă în satul tradiţional românesc era ruşine să comiţi anumite fapte care contraveneau bunului-simţ şi legii morale sădite în om de Dumnezeu, oraşul îţi sugerează că nu există acte reprobabile din punct de vedere moral, ci doar fapte penale. Dacă faci un lucru rău în spaţiul tău privat sau unul care trece neobservat de ochiul vigilent al legii, nu e nici o problemă: „hoţul neprins e negustor cinstit“. Orăşeanul este un individualist, în primul rând pentru că s-a obişnuit să se întemeieze în sine. Îşi este reper unic. Trăieşte din plin principiul relativizant al filosofilor sofişti: „Aşa cum îmi apar mie lucrurile, aşa sunt pentru mine, aşa cum îţi apar ţie lucrurile, aşa sunt pentru tine“ (Protagoras). Orăşeanul este un copac fără rădăcini. Sau, mai precis: un arbore care şi-a uitat rădăcinile.

Eticheta pe care am pus-o eu oraşelor vi se poate părea cam generală, prea generală, şi cam nedreaptă. Dar nu am pus-o eu, ci etologii, specialiştii în studierea comportamentului uman. Konrad Lorenz, întemeietorul domeniului, consideră de pildă că în marile oraşe gradul de agresivitate este foarte ridicat datorită suprapopulării acestora. „Dragostea faţă de aproapele nostru - spune el - e într-atât de diluată de mulţimea celor care ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se zăresc“. Oraşul este mediul specific mentalităţii concurenţiale. Suntem într-o concurenţă acerbă nu doar cu semenul nostru, ci şi cu noi înşine. În consecinţă, în ultimă instanţă, trăim într-o nebuloasă etică în care binele nu mai este bine în sine. Binele este tot ceea ce mă ajută pe mine să îmi fie bine. Spiritul concurenţial generează în rândul indivizilor frica de a rămâne în urmă, frica de a fi scos din jocul social care are ca ţintă perpetuă succesul individual.

În marile oraşe suntem înconjuraţi permanent de artefacte. Străzi, companii multinaţionale, magazine, blocuri, maşini, produse tehnologice. 90% din lumea noastră ambientală a ieşit din mâna omului. La nivel subconştient tindem să credem că noi şi lumea care ne conţine suntem rezultatele raţiunii umane. Ne-a dispărut sentimentul sacru al vieţii. Sau dacă nu a dispărut cu totul, s-a diminuat drastic. O privire aruncată spre cer, un cântec de pasăre, vântul care trece prin frunzişul copacilor ne readuc în limitele micimii proprii. Dar mai suntem obişnuiţi să privim - în goana nebună a vieţii - jocul gratuit al norilor?

Prin urmare, în această paradigmă (post)modernă a oraşului, întrebarea „cum să supravieţuim duhovniceşte în urbea noastră de zi cu zi?“ este îndreptăţită. Mi-o adresez, înainte de toate, mie şi încerc să găsesc, pe loc, nişte soluţii.

Putem evada din timpul şi spaţiul profan - insignifiante din punct de vedere spiritual, dar extrem de solicitante din punct de vedere social şi psihic - intrând pentru o clipă sau pentru un timp într-o biserică. Acolo avem, în primul rând, Sfânta Liturghie - un altfel de timp, complet diferit de timpul social care se desfăşoară cenuşiu, tern, şi care tinde să ne devoreze ca în celebra pictură a lui Goya. Participând la Sfânta Liturghie, lăsăm să cadă ca nişte straie de prisos straturile superficiale ale fiinţei noastre şi ne redescoperim esenţa: sunt - odată pentru totdeauna - chip al lui Dumnezeu. Asta mă defineşte pe mine în timp, dar mai ales în veşnicie. Ies din categoria „individului“ şi îmi recapăt statutul de persoană. Încetez să mai văd în aproapele meu un rival. Îmi devine, de-a dreptul, vital pentru mântuirea mea personală. Doar în comuniune cu el particip la trupul mistic al lui Hristos - biserica. Pătrund, prin experienţă, adevărul afirmaţiei: aproapele meu este viaţa mea.

Tot în biserică avem ceata enormă a sfinţilor, cuvioşilor, mucenicilor care au trăit şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricând le putem cere ajutorul. Spre deosebire de prietenii noştri de dincoace, care nu sunt permanent disponibili. Sfinţii nu „concep proiecte pentru finanţare“, nu au deadline-uri, nu sunt nevoiţi să trăiască - sau să moară, mai nou - „la job“. Când încep să mă simt ca o baterie descărcată, intru în Biserica Zlătari şi îi cer Sfântului Ciprian ajutorul. Poate că nu e întâmplător faptul că în centrul Bucureştilor avem atâţia sfinţi care mijlocesc pentru noi, continuu, la Dumnezeu: Sfântul Nicolae, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Sfântul Nectarie, Sfântul Mina, Sfântul Spiridon, Sfântul Dimitrie.

Biserica Ortodoxă ne propune postul ca pe o unealtă prin care, reapropiindu-ne de Dumnezeu, diminuăm lumescul din noi. Când postesc, mă concentrez pe acele nevoi superioare definite de Abraham Maslow (în special pe nevoia de autorealizare spirituală) şi le ignor pe celelalte.

Ne propune, deopotrivă, ca armă în războiul nevăzut rugăciunea. Războiul cotidian dus asupra minţii este fără precedent. Câte ore stăm conectaţi la internet? Câte ore vorbim la telefonul mobil? Cât timp ne focalizăm atenţia pe „problemele de la job“? Cât timp ne frământăm mintea să găsim noi căi de supravieţuire economică? Cât timp privim desfăşurându-se pe ecran efemeridele zilei? Rugându-ne, ieşim din această suprastructură, din acest angrenaj masiv, opresiv, care tinde să ne aplatizeze, să ne uniformizeze.

Trăim în plin proces de globalizare, în care „totul curge“: bunurile şi serviciile, tehnologia, capitalul, dar şi oamenii. Lumea în care trăim este una - cu o formulă a sociologului Ziygmunt Bauman - lichidă. Fără trecut, fără memorie, fără să întreţinem relaţii stabile cu semenii noştri. Dar o lume în care ţi se cere un singur lucru: să fii un bun consumator. Pentru ca să devii cineva trebuie să consumi ceva. Un produs. Vrei să fii un tip irezistibil ca Brad Pitt? Mănâncă chipsurile „Pringles“.

În contrast cu acest mediu în care permanent suntem vânaţi de diverşii vânzători de identitate, Biserica îţi propune să fii tu însuţi. Să te redescoperi în sfera lui „a fi“, nu în cea a lui „a avea“.

Sursa

 
Postul - un mijloc de desăvârşire
Articole cu folos duhovnicesc
Joi, 31 Iulie 2014 13:07
adormirea_maicii_domnului

Postul, un mijloc de desăvârşire

Începem astăzi urcuşul duhovnicesc spre sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului prin postul rânduit de Biserică în cele două săptămâni dinaintea praznicului. Despre istoricul acestui post şi despre provocarea oamenilor de a se înfrâna în plină perioadă de concedii ne-a vorbit pr. lect. dr. Stelian Ionaşcu, parohul Bisericii „Izvorul Nou“ din Protoieria III Capitală.

Părinte profesor, cum a apărut în Biserica Ortodoxă Postul Adormirii Maicii Domnului?

Postul Adormirii Maicii Domnului, numit şi „Postul lui august“, este unul dintre cele patru posturi rânduite de Biserică, având o perioadă fixă de aproximativ două săptămâni, de obicei între 1 şi 14 august, dar există şi varianta când ziua de lăsatul secului - 31 iulie - pică miercuri sau vineri, şi atunci se lasă sec cu o zi mai devreme, pe 30 iulie. De asemenea, postul se va continua chiar şi în ziua Adormirii Maicii Domnului, pe 15 august, atunci când această zi va cădea miercuri sau vineri, dezlegându-se doar la untdelemn, peşte şi vin.

Acest post precede praznicul Adormirii Maicii Domnului şi a fost rânduit de Biserică spre a aduce aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare Maria şi de postul cu care ea însăşi, după Tradiţie, s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice. Există în scrierile apocrife această învăţătură conform căreia Maica Domnului, cunoscând momentul trecerii sale la cele veşnice, s-a pregătit prin post. Acest post a fost practicat cu severitate, în cinstea Schimbării la Faţă a Domnului şi a Adormirii Maicii Domnului, de către monahii aghioriţi, fiindcă Maica Domnului este ocrotitoarea Sfântului Munte Athos.

Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi. Originea lui trebuie căutată probabil prin secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului se dezvoltă, creştinii postind înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Dar nu toţi creştinii posteau la fel. Prin părţile Antiohiei ţineau o singură zi, pe 6 august, alţii mai multe zile: 4 zile în Constantinopol şi 8 zile în Ierusalim. Alţii nu posteau deloc, considerând că sărbătoarea Adormirii este o zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la viaţa pământească la bucuria cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul ei iubit. Data şi durata postului au fost uniformizate în întreaga Ortodoxie în anul 1166, la Sinodul local de la Constantinopol convocat de patriarhul ecumenic Loukas Chrysovergis stabilindu-se cele două săptămâni, între 1 şi 14 august.

Care este rânduiala postirii în această perioadă?

Postul Sântă-Măriei are o rânduială mai aspră decât Postul Naşterii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care au mai multe dezlegări, şi este mai uşor decât Postul Sfintelor Paşti.

Pentru modul în care sunt prescrise zilele de post folosim „Tipicul cel Mare“ şi „Învăţătura pentru posturi“ din Ceaslovul mare. Acestea rânduiesc ajunare lunea, miercurea şi vinerea, până la Ceasul al IX-lea, când se consumă mâncare uscată. Marţea şi joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se dezleagă la untdelemn şi vin. Pravila Mare dă dezlegare la vin şi untdelemn şi pentru zilele de marţi şi joi. La 6 august, care este praznicul Schimbării la Faţă, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. Ca rânduială specială, se vor citi, în biserici şi mănăstiri, zilnic, alternativ, cele două Paraclise ale Maicii Domnului din Ceaslov.

Ce rânduieli liturgice aparte avem în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului?

În timpul celor două săptămâni premergătoare Adormirii Maicii Domnului avem, în primul rând, o sărbătoare pe 1 august, ce se numeşte Scoaterea Sfintei Cruci. Avem trei astfel de sărbători în rânduiala noastră bisericească. Cea mai cunoscută este cea din 14 septembrie - Înălţarea Sfintei Cruci - când rânduiala tipiconală a scoaterii Sfintei Cruci spre închinare la Utrenie cuprinde o seamă de ectenii speciale. Atât această zi de 1 august, cât şi sărbătoarea Duminicii a III-a din Sfântul şi Marele Post, a Sfintei Cruci, au o rânduială similară, mai restrânsă: Sfânta Cruce este pregătită cu o seară înainte, aşezată pe Sfânta Masă, iar după Doxologia Mare, la „Sfinte Dumnezeule“, este scoasă în mijlocul bisericii, cântându-se troparul „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău“, iar la închinare cântăm „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim“.

Mai avem, în această perioadă, praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă, aşezat undeva aproape de jumătatea postului, pe 6 august. Este un prilej de mângâiere, din punctul de vedere al postului, prin dezlegarea la peşte, untdelemn şi vin, dar şi un prilej de bucurie binecuvântată întru amintirea evenimentului Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor.

Bineînţeles, acestora se adaugă însuşi praznicul Adormirii Maicii Domnului, care cuprinde Privegherea din ajun şi Sfânta Liturghie din ziua sărbătorii. În ajun există şi rânduiala specială a Prohodului Adormirii Maicii Domnului, care ne aminteşte de Prohodul Mântuitorului Iisus Hristos din Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Slujba în trei stări a fost tradusă la începutul secolului al XIX-lea în limba română şi s-a perpetuat în cărţile de cult, odată cu Prohodul Domnului nostru Iisus Hristos, de la Ioniţă Pralea, Macarie Ieromonahul, Anton Pann până în zilele noastre. Cele trei stări amintesc de Adormirea Maicii Domnului şi de mutarea cu trupul la cer cu puterea Fiului său, Care o primeşte în ceruri. Având rânduiala unui prohod, icoana Adormirii Maicii Domnului pe care o întâlnim pe peretele de miazănoapte al bisericii a inspirat să se croiască epitafe. Rânduiala înconjurării bisericii este chiar ca la Prohodul Domnului.

Ne aflăm în plină vară, perioadă în care mulţi dintre credincioşi şi-au programat, din timp, concediile. Ca duhovnic, ce sfat aveţi pentru cei care se află, în timpul postului, departe de casă?

Acest post al Adormirii Maicii Domnului este cunoscut de către toţi credincioşii. Maica Domnului este Maica noastră a tuturor şi am învăţat din experienţa parohială că se creează o încărcătură emoţională în acest post, iar credincioşii nu îl încalcă. Bineînţeles că este o perioadă în care mulţi poate şi-au rânduit din timp plecarea în concediu, dar cei care postesc vor posti chiar şi dacă pleacă în călătorie. Recomandările sunt, în primul rând, pentru cei care ar dori să postească, şi care nu au postit până acum, să înceapă chiar cu Postul Adormirii Maicii Domnului, pentru că este o perioadă de doar două săptămâni în care se pot mobiliza şi pot vedea care este frumuseţea postului. Pentru cei care sunt pelerini, aceştia vor primi la mănăstirile pe care le vizitează mâncare de post. Pentru cei care merg însă pentru agrement, este nevoie de mai mult efort pentru a se opri de la mâncărurile de dulce, lucru ce ţine de voinţa lor. Nici un duhovnic nu poate oferi dezlegare pentru mâncare de dulce în perioadă de post, decât pentru bătrâni, bolnavi sau copii, după rânduiala Bisericii. Un om în putere nu poate primi dezlegare pentru că merge în concediu. Oricât ar fi Biserica de înţelegătoare, aici este vorba despre rânduieli canonice şi mai ales despre posibilitatea de a împlini fiecărui credincios dorinţa de a ajunge la desăvârşire. Pentru că numim postul un mijloc de desăvârşire, iar postul de bucate este un prim pas spre desăvârşirea iubirii creştine.

Pentru creştinii care rămân acasă, posibilitatea postirii este mult mai uşoară. Pentru cei care merg în concediu, este nevoie de un efort în plus de voinţă, iar pentru pelerini poate fi un prilej de a observa, la mănăstiri, rânduiala postului şi ei înşişi se pot angaja în ţinerea acestui post cu evlavie pentru Maica Domnului.

Sursa

 
Spovedania- la începuturile creştinismului şi astăzi
Articole cu folos duhovnicesc
Miercuri, 30 Iulie 2014 09:22
spovedanie_3

Spovedania, la începuturile creştinismului şi astăzi

Dacă şi acum, după acest mare pogorământ pe care-l face de dragul tău, refuzi să te apropii de Sfintele Taine, atunci ce se va întâmpla cu tine?

Dacă ai fi vieţuit la începuturi­le creştinismului (sec. I) şi ai fi păcătuit de moarte - de pildă, ai fi că­zut în adulter, în desfrânare, în relaţii prenupţiale, ai fi divorţat fără motiv, fără pricină de desfrânare etc. - ni­meni nu ţi-ar fi dat iertarea păcatelor. L-ai fi aşteptat pe Hristos Însuşi să te judece. Şi până atunci ai fi rămas înafara Bisericii, neîmpărtăşit, afurisit.

Dacă ai fi vieţuit puţin mai târziu (sec. al II-lea sau al III-lea) şi ai fi pă­cătuit de moarte, ai fi avut o soartă oarecum mai bună. Ţi-ai fi spovedit păcatul în public (înjosire) (în condi­ţiile în care astăzi îl spovedeşti cu mii de reţineri doar preotului însuşi), ai fi primit iertarea păcatelor, dar până pe patul morţii ai fi rămas neîmpărtăşit, afurisit, în afara Bisericii. Te-ai fi cuminecat doar la sfârşitul vieţii şi ai fi înţeles ce înseamnă păcatul. Dacă ai fi vieţuit puţin mai târziu, în secolul al IV-lea şi ai fi păcătuit de moarte, din nou ţi-ai fi mărturisit pu­blic păcatul şi după aceea ar fi urmat un alt martiriu: ai fi stat plângând la uşile bisericii, după aceea în pridvor şi după aceea te-ai fi împărtăşit („ai fi scuipat sânge" ca să te învredniceşti de Precuratele Taine!). Astăzi însă ce se întâmplă? Îţi mărturiseşti păcatul îna­intea preotului şi, fără să urmezi „ca­lea martiriului", te apropii de Sfintele Taine. O asemenea favoare îţi face Bi­serica, pentru ca să te mântuieşti! Deci dacă şi acum, după acest mare pogorământ pe care-l face de dragul tău, refuzi să te apropii de Sfintele Taine, atunci ce se va întâmpla cu tine?

(Arhimandrit Vasilios BacoianisDuhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 32-33)

Sursa

 
Pelerinaj spre liniştea rugăciunii de la Prislop, 11-12 iulie 2014
Evenimente
Vineri, 25 Iulie 2014 14:25

Cu ajutorul Domnului, am ajuns din nou la Mormântul Părintelui Arsenie Boca în perioada 11-12 iulie 2014.

Plecarea din Bucureşti a fost pe o vreme înnorată dar cu soarele în inimi. Prima oprire am făcut-o la vechia ctitorie a voievodului Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia, unde molcomele unduiri ale Oltului ne îmbiau la rugăciune isihasta. Ne-am continuat drumul pelerinajului nostru, care avea să ne ducă până la al doilea popas Monumentul Martirilor de la Aiud, unde ne-am rugat sfinţilor care au suferit în închisorile comuniste şi părintele Augustin ne-a ţinut un frumos şi pilduitor cuvânt de învăţătură.


AiudA
La_AiudA

Dar noi mai aveam de mers trebuia să ajungem la dragul nostru părinte Arsenie, astfel deşi cu greu ne-am desprins de Sfinţii Închisorilor a trebuit să o facem pentru a ne întâlni cu Sfântul Ardealului. Odată ajunşi la Mănăstirea Prislop paşii ne-au purtat pe aleele mănăstirii până la mormântul părintelui unde fiecare pelerin a avut timp îndestulător, să-şi spună rugăciunile şi să se închine la crucea părintelui. Spre înserat am ajuns la popasul de peste noapte la Hunedoara unde am cinat şi de unde aveam să plecăm a doua zi.

Când noaptea încă se îngâna cu ziua, sub un cer plumburiu, am participat la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Prislop, pelerinii având din nou prilejul să se închine şi să îngenunchieze, la mormântul părintelui Arsenie.

Ziua de sâmbătă a trecut repede doar cu viteză mică pe valea Jiului care era în reparaţii, oprindu-ne doar la Mănăstirea Lainici un popas duhovnicesc pentru tot călătorul de pe valea agitată a Jiului, şi la Tg Jiu pentru lua prânzul.

Lainici

Indiferent care a fost motivul pentru care am ajuns la Mănăstirea Prislop, nădăjduim că toţi pelerinii s-au îmbogăţit duhovniceşte şi s-au întors acasă mai senini şi cu pace în inimi.

Mulţumim tuturor celor care au paricipat! Inimile noastre sunt pline de bucurie sfântă datorită dumneavoastră!

Fotografii din pelerinaj găsiţi aici.

 
Cum putem apropia pe cineva de Biserică
Articole cu folos duhovnicesc
Joi, 24 Iulie 2014 09:47
cruce_0

Cum putem apropia pe cineva de Biserică

- Având un prieten sau o prietenă pentru care Biserica şi tot ce ţine de viaţa duhovnicească nu-l interesează, cum ar fi de dorit să lucrezi cu el?

- Eu cred că prin „teatru”, faci teatru cu el. Îl atragi în diverse conjuncturi şi faci ca un scenariu cu el. Nu ştiu ce exemplu să dau, dar cred că este un aspect prea particular. De exemplu, poţi să-i spui că ai visat noaptea trecută că mâncai varză. La următoarea întâlnire îi spui că mâncai varză-salată verde şi tot aşa. „Dar ce-i cu atâtea vise?” „Nu ştiu ce-i cu atâtea vise, dar mă duc să mă spovedesc să-mi spună părintele ce-i cu visele astea.” Şi apoi te duci la spovedit ca să nu minţi de data aceasta şi-i spui că ai fost la spovedit. „Ei, ce ţi-a spus duhovnicul?” „Mi-a spus că aceste vise le am pentru că tu nu posteşti.” În momentul acela se creează o discuţie despre post, la care se răspunde că dacă posteşti, o să slăbeşti şi nu mai arăţi bine. „Mai bine să nu posteşti.” „Dar ce fac cu visele?” şi aşa mai departe. Deci, totul este să se creeze discuţie, pentru că nu poţi să-i spui: „Posteşte!” Dacă îi spui aşa, îi porunceşti şi apoi n-o să postească niciodată.

Îi spui: „Uite, am auzit că Mihai Eminescu postea”. Aşa scria duhovnicul lui în ziua de 8 noiembrie într-un Minei care se află la mănăstirea Neamţ, că după ce a postit s-a spovedit şi şi-a exprimat dorinţa să-i cânte maicile de la Văratec Lumină lină şi să fie îngropat pe malul mării”. Când el te aude aşa, îşi pune problema; încet, încet îşi pune problema. Este o modalitate, însă dacă te iubeşte, cedează imediat şi posteşte. Cum să nu postească, că altfel te duci la pizza, tu pizza de post, el cu carne, te duci la cofetărie, tu ceri prăjitură de post, el de dulce. Încet, încet se lucrează. Este o lucrare foarte puternică de schimbare a omului, nu este aşa simplu. Oamenii nu se schimbă imediat, sunt crescuţi într-o anumită mentalitate, cine ştie ce a fost în familia lor şi aşa mai departe.

(Părintele Nicolae TănaseSoțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 156-157)

Cartea Soţul ideal, soţia ideală o puteţi găsi şi achiziţiona de pe site-ul sau de la sediul fundaţiei.

Sursa