Căutare site

Abonare newsletter

Nume:
Email:

Newsletter

Arhiva newsletter

Apariţii în presă
Petre Ţuţea: „Eu sunt român de meserie” Imprimare
Petre Ţuţea s-a născut în ziua de 6 octombrie 1902, în familia preotului din satul Boteni, Muscel. A studiat la Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung-Muscel şi la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. A urmat cursurile Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj, cu specializare la Universitatea „Humboldt” din Berlin, unde studiază formele de guvernământ.
Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţi intelectuali care făceau parte din generaţia anilor 1930, unde publică numeroase articole, studii de economie şi politică.
petre-tutea_a
Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 - 3 decembrie 1991)
După invazia comunistă din România, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat de noul regim mai întâi la 5 ani de închisoare, apoi la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 8 ani, în diferite penitenciare. Este eliberat în 1964, cu sănătatea zdruncinată datorită repetatelor torturi la care fusese supus.
Nici după eliberare şicanele Securităţii nu au încetat, numeroasele descinderi în locuinţa sa modestă au dus la confiscarea a multe materiale la care Petre Ţuţea lucra.
De la Petre Ţuţea nu ne-a rămas o operă structurată, el devenind foarte cunoscut mai ales datorită extraordinarului său talent oratoric. Cele mai multe dintre textele sale au fost adunate în „Tratatul de antropologie creştină”, publicat la Iaşi, la editura Timpul.
Deşi Petre Ţuţea se defineşte adesea pe sine ca fiind un mistic creştin, vorbele sale au o vigoare, o actualitate şi o aplicabilitate rar întâlnită. De exemplu, următoarea părere: „Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi.”

În cele ce urmează, câteva frânturi din cugetările marelui gânditor creştin Petre Ţuţea. (N.P.)
Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 - 3 decembrie 1991)

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Shakespeare, scriitor din Găeşti

Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
Luther, cât a fost el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustinian… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.
Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti.
În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.
Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. În biserică afli că exişti.
Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

Hristos, eternitatea care punctează istoria
Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
Cum să fie creatura creator? „Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o cînd nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?
Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.
A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.
Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

Poarta spre ateism

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.
Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: „Eu sunt Cel Ce sunt”.
În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.
Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.
Dumnezeu s-a revelat, ca dovadă că există. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic.

Inteligenţa lui Goethe şi a lui Nea Ghiţă

Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.
Apariţia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o „îmbăiere” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.

„Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul”

Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică e fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Hristos – dar nu ne interesează!
Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. Dar la apariţia lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.

Primitivii contemporani

Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participînd la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.
Liberatea omului e partea divină din el.

Fără Dumnezeu nu există morală

Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.
Cateheza poate să furişeze morala – cum spune Dante – ca şarpele în răzoare.
Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.

„Homo religiosus – singurul om care este om”

Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.
Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu e un Dumnezeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
Drama omului este dualismul existenţei lui; e alcătuit din corp şi suflet şi joacă între corp şi suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este în nici un fel convingător. Capul nu are biruinţă definitivă; faptul că e muritor îi anulează esenţialitatea. Tot ce există în noi şi nu ne obligă să ne sinucidem din disperare, se cheamă spirit.
Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Scara valorilor umane

Autonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămîne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nescoţându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oricât de savantă, nescoţând omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.
Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.

„La români, prostia e o infracţiune”

La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.
Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.
Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric poporul român ne arată că suntem unul din marile popoare ale Europei.
Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca periuţa de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.
La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea: „Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost”.

„Eu sunt român de meserie”

Românismul a însemnat, pentru generaţia noastră, să fim noi înşine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuşi. Şi am vrut şi noi, ăştia de dreapta, să fim români.
Sunt român şi ca român mă socot buricul pămîntului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc.
Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.
Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului.

Sursa text si imagine 
 
Părintele David de la Sădinca, a primit Schima Mare Imprimare

Ucenicul Părintelui Arsenie Boca, Părintele David de la Sădinca, a primit Schima Mare


sadinca
Pentru prima dată de când este mitropolit al Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza a acordat, miercuri, schima mare unuia dintre ucenicii lui Arsenie Boca, călugărul David de la Mănăstirea Sădinca (județul Sibiu), chiar în ziua hramului lăcașului de cult, "Înălțarea Sfintei Cruci", în prezența unui sobor format din 12 prelați, înconjurați de peste 600 de credincioși din toată țara. La ceremonie a fost prezent și cel de al doilea schimonah din Mitropolia Ardealului, Calinic, de la Mănăstirea Sâmbăta.

"Este pentru prima dată pentru mine, când am acordat cuiva schima mare și nici nu am mai participat la astfel de rânduială, însă sunt convins că asemenea Părintelui Calinic de la Mănăstirea Sâmbăta, care este și el schimonah, părintele acesta modest, 
dar atât de dăruitor de  jertfe,   popular, care a reușit să strângă atâta lume împrejur, își va continua lucrarea sa, într-o tăcere care o impune schima mare, dar într-o vorbire cu Dumnezeu care îi va da lui șansa de a mai lucra în biserica lui Hristos", a declarat Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza pentru Agerpres.

Potrivit acestuia, satul Sădinca, unde schimonahul David a ridicat Mănăstirea "Înălțarea Sfintei Cruci", "a reînviat duhovnicește prin ridicarea acestei mănăstiri. (...) o activitate pe care a început-o și a desăvârșit-o Părintele David." Părintele David a cerut să primească schima mare, mărturisind, nu o dată în predicile sale, că, la un moment dat, este posibil să se retragă pentru rugăciune, undeva într-un loc pustiu, nelocuit de oameni.
"Părintele David este acum și într-o suferință, o boală, care, după știința medicală, nu-i poate oferi încă mult timp, dar minunea și lucrarea lui Dumnezeu poate să fie mai mare. (...) El a cerut, prin încununarea ascezei în care el trăia, primirea schimei mari", a mai spus ÎPS Laurențiu Streza.
Datorită Părintelui David, Mănăstirea de la Sădinca este unul din cele mai căutate locuri de pelerinaj din județul Sibiu.

Imagini video de la eveniment.

Sursa text
 
Invitatie la lectura Imprimare

coperta_Dan_Lucinescu


Dragi colaboratori,

Avem bucuria de a va aduce la cunostinta o noua carte ce poarta semnatura domnului Dan Lucinescu, de altfel unul din cei mai prolifici scriitori romani contemporani. Cartea, ce poarta titlul “Impresii din Grecia si Anglia”, poate fi gasita la sediul Fundatiei noastre, iar cei interesati sa intre in posesia ei sunt rugati sa ne contacteze la numarul de telefon 021 223 24 96  sau 0724 271 236. De asemenea, pentru cei care doresc o comanda mai mare se poate face un discount.


In ceea ce priveste subiectul cartii, dupa cum bine va puteti da seama din titlu, veti avea de-a face cu relatarile unui om care, calatorind in diferite spatii, a beneficiat de o largire a orizonturile sale spirituale si, inainte de toate, de o confruntare directa a propriei sale fiinte nationale cu elementele de diferenta ce caracterizeaza, in cazul de fata, Grecia si Anglia, doua tari marcate de o istorie zbuciumata dar specatculoasa. La fel de interesanta este si descrirea psihanalitica pe care domnul Dan Lucinescu o face ideii de calatorie in cartea de fata, de aceea v-o recomandam cu toata increderea si bucuria.

 

 
Avortul- rana de moarte a iubirii Imprimare
Vă transmitem o emisiune deosebită, care a avut un invitat foarte drag nouă, coordonator al unui proiect destul de important.
Tema emisiunii este consilierea pre-avort, o problemă care preocupă societatea de astăzi.

Click aici pentru a vizualiza!
 
Interviu cu Dan Lucinescu la Radio România Actualităţi! Imprimare
În data de 27.07.2011, la Radio România Actualităţi, în emisiunea Semnături Celebre dl Dan Lucinescu a oferit un interviu foarte frumos despre cartea pe care am lansat-o de curand, "Întoarcerea din neguri". Vă invităm să-l ascultaţi aici (click).
Mai jos aveti textul aparut cu aceasta ocazie pe site-ul Radio România Actualităţi.
Inventatorul şi scriitorul Dan Lucinescu

Inventatorul şi scriitorul Dan Lucinescu, supravieţuitor al închisorilor comuniste, un preţios mărturisitor - e invitatul unei seri de sărbătoare, de ziua Sfântului Pantelimon -mare mucenic şi tămădiutor. 
Student fiind a fost condamnat la 38 de ani de închisoare.

Dumitru Dan Lucinescu a executat detenţia de 15 ani la închisorile de la Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla si Aiud.

A fost coleg de celulă în închisoarea Suceava cu părintele Iustin Pârvu.

A trecut prin "reeducarea” de la Piteşti, fiind martor şi victimă a torturilor inumane din această închisoare, dar a avut puterea să revină şi să devină cercetătorul de numele căruia se leagă invenţii şi brevete din domeniul tehnologiilor ultrasonice, magnetoscopice şi de analiză spectrală.

Iniţiator al editurii Siaj unde au aparut şi volumele "Lupta", "Jertfa" şi "Întoarcerea din neguri" , invitatul de astă seară al Mihaelei Helmis este membru fondator al Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca, văzută ca un instrument care să concretizeze renaşterea poporului român şi îşi înţelege viaţa ca dar şi datorie.

Sursa: Romania actualitati 



 
<< Început < Anterior 1 2 Următor > Sfârşit >>

Pagina 1 din 2