Căutare site

Abonare newsletter

Nume:
Email:

Newsletter

Arhiva newsletter

LUMINA SFÂNTĂ DE PASTI – dragostea lui Dumnezeu şi mărturia ÎNVIERII Imprimare
InviereaPABm

    LUMINA SFÂNTĂ DE PASTI – dragostea lui Dumnezeu şi mărturia ÎNVIERII

MOTO Historia est magistra vitae et vita memoriae

Ca să  mărturisim despre Lumină trebuie mai întâi să vedem cum au definit, prin revelaţie, Sfinţii Părinţi natura divină a Mântuitorului, neignorând teoriile filosofilor păgâni, teorii ce aveau în vedere materia şi spiritul, formele devenirii lor, aflate într-o permanentă interacţiune şi mişcare ce ar avea ca rezultat doar degradarea, nimicnicirea, dispariţia: Deşertăciunea deşertăciunilor – zice Ecclesiastul – deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni (Ecclesiastul, 1, 2). 
Dacă totul se schimbă, totul se mişcă, conform sintagmei panta rei a lui Heraclit, a trebuit să se reliefeze şi ceea ce este veşnic şi constituie punctul fix, cauza percepută, în ceea ce filosofii au numit Unul, Necreat(ul), Neînceput(ul) şi Neschimbat(ul), Cel ce este Unul Dumnezeu pe care înţeleptul eclesiast L-a definit în opoziţie cu deşertăciunea. Sfinţii Părinţi sunt cei ce se apropie de Dumnezeu prin rugăciune şi post, prin viaţă ascetică şi prin săvârşirea Sfintei Jertfe, făcută după porunca Mântuitorului, mijloace prin care ei intră în comuniune cu Dumnezeu, înţelegând tainele, după cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel: Împreună mărturisind şi Dumnezeu-Tatăl despre Fiul cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Sfântului Duh, împărţite după a Sa voie (Epistola către Evrei, 2, 4). 
Sfanta-Treime
Sfântul Ioan Damaschin formulează explicit atributele dumnezeirii: La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil şi totdeauna la fel, atât naşterea, cât şi crearea este impasibilă.

Căci fiind prin natură impasibil şi nestricăcios, fiind simplu, necompus, nu este supus patimii şi nici stricăciunii, atât în naştere, cât şi în creare şi nici nu are nevoie de ajutorul cuiva[1]
. Se precizează că prin Tatăl putem defini Fiul, căci Tatăl este principiul Fiului şi mai mare decât Fiul dar, adaugă Sf. Ioan Damaschin, nu susţimem că El precede pe Fiul în timp sau în fire, căci prin El a făcut veacurile şi în nimic nu se deosebeşte decât în aceea că Tatăl, în chip natural, este cauza Fiului, raţionament exemplificat printr-o splendidă analogie a relaţiei existente între foc şi lumină, cea de-a doua fiind subordonată celui dintâi, focului, dar având aceeaşi substanţă şi tărie, aşa încât toate câte le face Tatăl le face prin Fiul, Unul Născut, izvorât din lumină, ca să fie lumină, după cum le mărturiseşte însuşi Iisus Hristos ucenicilor Săi: Eu sunt Lumina lumii, cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan, 8, 12). Substanţa sau natura dumnezeiască a Mântuitorului s-a arătat în lume în forma luminii, chiar înainte de Înviere, în ipostaza prin care a trecut în timpul rugăciunii de pe Muntele Tabor, în prezenţa celor trei ucenici, Petru, Ioan şi Iacob. Fenomenul acestei transfigurări este atestat în relatările evangheliştilor prin termenii: gr. Metamorphis (metamórfosis), lat. Transfiguration, rom. Schimbare la faţă. Şi s-a  schimbat la faţă înaintea lor [2], şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (Matei, 17, 2). Lumina văzută de cei trei ucenici pe Muntele Tabor este lumina ce prefigurează Învierea Domnului, transfigurarea trupului prin moarte şi înviere, în trupul cu care se va înălţa la cer. Minunat şi edificator este cuvântul pe care i-l adresează Iisus Mariei-Magdalena, în timp ce ea se afla, deznădăjduită, în faţa mormântului gol, dar prin cuvântul Domnului, prin voce, Îl va recunoaşte pe Iisus cel înviat: Iisus i-a zis: - Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune : Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl  vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan, 20, 7).
Lumina_de_la_Ierusalim

Lumina Sfântă de la Ierusalim


Ierusalim_2 
În aceste cuvinte este foarte clară consubstanţialitatea, în ceea ce priveşte lumina Lui dumnezeiască, pe care a lăsat-o prin har, ucenicilor Săi şi, prin ei, întregii umanităţi care crede şi Îi respectă întocmai poruncile, cele două condiţii esenţiale ale înfierii noastre. Înfierea noastră și dragostea lui Iisus Hristos pentru noi ne este arătată și prin fărâma din Lumina Sfântă ce se coboară în fiecare an, de Sfintele Paşti ale ortodocșilor, în Sâmbăta Mare, deasupra Sfântului Mormânt al Domnului, minune văzută de toţi cei prezenţi acolo, fie ei creştini sau necreştini, un miracol ce are loc în fiecare an de aproape douăzeci de veacuri.
Deşi este cea mai mare minune din zilele noastre, în mulți ani de modernitate, nu a fost mediatizată, nici prin tehnica imaginii, nici prin scrisul generos al timpurilor moderne, cu toate că miracolul acesta constituie o mângâiere şi întărire a credinței noastre în Înviere, dăruite de Domnul spre autentificarea, peste milenii, a Sfintei Sale Învieri.
Această ignorare a fost în chip strălucit depăşită printr-un studiu de excepţie, o teză de doctorat, susţinută în California de un teolog american, convertit la ortodoxie, episcopul Auxentios al Foticeei.[3]
Lucrarea, caracterizată printr-o autentică rigoare ştiinţifică, are calitatea de a se baza pe numeroase documente, ce sunt supuse unei analize în care se împletesc interpretările istorice, liturgice, dogmatice şi mistice, punând în valoare acest extraordinar fenomen care a marcat puternic, în aproape două milenii, întreaga viaţă spirituală creştin-ortodoxă. În spaţiul restrâns al unui articol, aducem în faţa cititorului doar două-trei informaţii din documentele înregistrate în lucrarea prezentată mai sus, a episcopului Auxentios al Foticeei.
 

Prima menţiune despre un miracol pascal, cu privire la aprinderea Luminii în incinta Sfântului Mormânt, o redă scriitorul, contemporan cu Sfântul Constantin cel Mare, Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa Istoria bisericească. Aici, se relatează despre aprinderea candelei în care nu mai era untdelemn, ci apă, și este explicată pe seama miracolului săvârşit de Cuviosul Narcis, episcop al Ierusalimului, la finele sec. al II-lea. Acesta ar fi transformat apa, rămasă în candelă, în untdelemn.[4] Pentru creştinii de astăzi credem că este deosebit de importantă informaţia potrivit căreia ritualul Luminii pascale, numit cu termenul latin Lucernarium, specific timpului Învierii Domnului, era cunoscut în toate comunităţile creştine, chiar din primele secole. La baza acestei afirmaţii stau relatările Egeriei, o călugăriţă de origine hispanică, pelerin în Țara Sfântă şi martoră care a reţinut etapele slujbelor desfăşurate în Săptămâna Mare în Ierusalimul anului 384. Observaţiile ei sunt adunate în Peregrinatio Egeriae, lucrare cu note asupra pelerinajului ei în Ţara Sfântă, note analizate de numeroşi teologi şi publicate în diferite studii. Redăm un scurt fragment din însemnările Egeriei, o notă din care rezultă modul ei de receptare a serviciului divin desfăşurat în timpul Lucernarium-ului de la Ierusalim, ce semăna cu cel ştiut de ea de acasă quemad modum ad nos [în acelaşi fel ca la noi].
”La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Anastasis [Învierii]. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse iar acest fapt produce o lumină puternică. Totuşi, lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei [Sfântului  Mormânt], adică din interiorul grilajului unde întotdauna, zi şi noapte, arde o candelă”.[5] Important pentru ea a fost aprinderea lumânărilor de la o lumină ce era luată din interiorul Bisericii Învierii. luminaSfantaier
Luminasfantaier2

Lumina Sfântă nu arde. Film youtube 2014
Semnificativă şi demnă de reprodus este o relatare dintr-o sursă islamică anonimă, datată spre sfârşitul sec. al IX-lea, pe care o subliniem pentru că în ea găsim explicaţia tradiţiei de a se ocupa, întotdeauna cu mare băgare de seamă, de securitatea intrării şi de controlul sever al sursei de lumină, control făcut de persoane de altă religie şi chiar ostile, creştinismului: „Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul Mormântului la locul pietrei [probabil Piatra Ungerii] în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul Mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheei sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa Mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb, ieşind din interiorul Mormântului. Străjerul deschide apoi uşa Mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui să află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă Imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheei [bisericii]. Când această lumânare este trecută unei a treia persoană, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc. Ei [creştinii] scriu capitalei [probabil capitalei califilor, cum citim în Al- Biruni, infra] cu privire la pogorârea focului, relatând că focul se pogoară la un anumit timp dintr-o anumită zi”[6]. De-a lungul secolelor ceea ce este esenţial – coborârea şi natura Sfintei Lumini, ca şi paza straşnică menționată în primele documente – nu s-au schimbat, aşa încât relatările contemporanilor sau cele semnalate cu multe decenii în urmă sunt identice.
Astfel, una dintre pelerinele rămase în istoria culturii creștine româneștii, ca una dintre cele mai atente și evlavioase creștine, ce s-a implicat în viața Bisericii, Olga Greceanu ne relatează pe larg desfășurarea apariției Luminii Sfinte, în anul 1933. „În anul 1933, când am fost noi (ea și soțul ei, Nicolae Greceanu) Biserica Ortodoxă sărbătoarea  Învierea pe la 10 seara. 
La ora aceea, un grup de fetițe, îmbrăcate în alb, cu coronițe pe cap, ieșeau din Palatul Patriarhal în cea mai mare liniște; mergeau pe străzi cântând psalmi….În acest timp, în interiorul bisericii, astfel se petreceau lucrurile. Palestina era atunci supusă Angliei și englezii aveau control absolut, chiar și asupra problemelor spirituale, cum se întâmpla acum în timpul slujbei ortodoxe. Cu câteva ceasuri mai devreme se instituia un control cu totul amănunțit în interiorul din peștera Mormântului. Se deșurubau becurile, se ridicau firele electrice, se verifica să nu fie undeva vreun chibrit sau vreo brichetă, sau vreo legătură cu un fitil din afara bisericii, în sfârșit, fapte ce puteau acuza buna credință a ortodocșilor, dar ortodocșii nu se tulburau. Apoi ușile se încuiau, se sigilau și rămânea de pază la ușă un englez.
Când a sosit ceasul rugăciunii, a coborât patriarhul (un grec) din palat spre biserică. Era îmbrăcat în odăjdii albe. La intrare în biserica mare, încă de la ușă, a fost cercetat de trei englezi, dezbrăcat de veșminte, controlat până și în cusăturile hainelor, să nu poarte asupra lui vreun obiect ce ar putea aprinde lumina; dar ierarhul, ca în fiecare an, suporta această ofensatoare cercetare, fără să spună un cuvânt. L-au îmbrăcat din nou și astfel a intrat în grotă. Peștera e foarte mică. E mult când spun că pot intra douăzeci de oameni, și, atunci lipiți unul de altul, fără să facă vreo mișcare. Nu sunt admiși decât cei cu pașaport diplomatic, în afară de miniștri ortodocși sau greco-catolici și de cei cu funcție înaltă la Ierusalim. Așa am pătruns și noi înăuntru. Eram foarte emoționați. Într-un deplin întuneric, Patriarhul îngenunchează în fața Mormântului, își pune capul pe piatra Mormântului, care a fost acoperită mai dinainte cu fulgi de vată… și începe să se roage ca un simplu muritor, cu voce tare. El cere Domnului să vină și acum lumina, nu pentru puțina lui credință, căci el crede, dar pentru încredințarea credincioșilor ortodocși, veniți de pretutindeni ca să vadă Lumina…     
La ușa de la intrare, păzea ofițerul englez, urmărind cu ochi de șoim toate mișcările Patriarhului și pe cele ale celor veniți înăuntru. Cum în alți ani Lumina cădea de sus, din tavanul peșterii, săpat într-o stâncă, privirea englezului era îndreptată și în sus. Deodată el, englezul, a strigat: „light”, adică lumină, speriat și el de minune. El, paznicul, el cel dintâi anunța lumea că a coborât Lumina. Era speriat. De îndată Lumina a căzut pe Mormânt și numai pe Mormânt, aprinzând fulgii de vată. Flăcările erau reci. Un călugăr grec, ce stătea lângă mine, și-a trecut flacăra pe care a luat-o cu mâna, ca pe o spumă, pe barbă, pe față, pe mustăți, pe păr și n-a luat foc. Un diacon a venit cu un vas enorm, prevăzut cu multe orificii, și a strâns flăcările cu palma, punându-le în vasul pe care îl ținea în mână. Apoi a ieșit afară, zicând: „Veniți de luați Lumină”. Spectacolul a fost cutremurător: aclamații de fericire, strigăte de bucurie și toți se îmbulzeau în biserica cea mare, se înghesuiau, se trânteau unii peste alții, ca să ajungă să ia lumină din vas, să ia direct, și nu mai țineau nici o socoteală de nimeni și de nimic. Oamenii erau fericiți, se îmbrățișeau, plângeau, râdeau…[7]  
Vrednicul de pomenire, Arhimandritul Ioanichie Bălan, în notele sale de pelerinaj, redactate cu lux de amănunte, începând cu anul 1974 cuprind, mai ales aspectele acestei severe și amănunțite supravegheri, spre a nu se ascunde în interior o sursă de foc, folosită spre înşelăciunea celor prezenți, veniți din toate bisericile ortodoxe dar și din alte confesiuni: „Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea de Vineri Mari, după prohod, de către câţiva poliţişti civili necreştini – un arab, un turc şi o persoană din partea statului Israel – . Ei verifică toate obiectele din interior să nu aibă o sursă de foc, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi-l controlează corporal pe arhiereul grec care presară vată pe Mormântul Domnului. Apoi, se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa Sfântului Mormânt cu două mari peceţi, benzi de pânză albă cu ceară şi sigilii la capete, în formă de X. Gardienii rămân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină”.[8]    

ierusalim-500x320 PC._Pagini_duhovnicesti_07-15
În ceea ce priveşte atmosfera dinainte de coborârea Luminii Sfinte – aşteptarea, emoţia şi rugăciunea celor prezenţi, autorul Ioanichie Bălan le notează pe toate cu spiritul fin al credinciosului căruia nu-i este îngăduit să piardă nici un amănunt din această măreţie a arătării dragostei şi puterii dumnezeieşti, într-o lume secularizată şi pe cale de a pierde sentimentul sacrului. „În jurul orei 12… patriarhul desigilează uşa Sfântului Mormânt, prin ruperea peceţilor şi intră în prima încăpere, numită Capela Îngerului, însoţit, după tradiţie, de un arab musulman… Patriarhul intră apoi în a doua încăpere şi îngenunchiază în faţa lespedei Sfântului Mormânt, iar musulmanul rămâne în Capela Îngerului şi supraveghează. Se sting toate lumânările, candelele, luminile. În biserică se face o mare tăcere. Emoţia minunii îi cuprinde pe toţi. Numai arabii [creştini ortodocşi, de tradiţie, din zona Bethleemului] agăţaţi deasupra, fac mereu semne de implorare a Sfintei Lumini. Se zice că dacă nu vin arabii să se roage, întârzie venirea Sfintei Lumini. Toţi se roagă strigând <Doamne, dă-ne Lumina!>, <Să vină Lumina!>, <Trimite-ne din cer Lumina>. După 15–20 de minute de fierbinte rugăciune, toată lumea din biserică observă o lumină puternică, ca o scânteie luminoasă de fulger, coborând în zigzag prin cupola mare a Bisericii [rotonda Sfântului Mormânt]. În mulţime, se aud glasuri de emoţie în toate limbile. Scânteia dumnezeiască coboară deasupra Capelei Sfântului Mormânt ca un glob de lumină ce se sfărâmă în mici bucăţi. Apoi intră înăuntru ca o subţire rază de foc, coboară pe lespedea Mormântului şi aprinde vata presărată deasupra… Patriarhul adună cu mâinile vata aprinsă, ce are o flacără galben-verzuie, care timp de câteva minute nu arde. Apoi pune vata aprinsă în două cupe de aur cu găuri şi iese în Capela Îngerului... Aici, aprinde două buchete mari de câte 33 de lumânări, în prezenţa musulmanului. Apoi Patriarhul iese în faţa Bisericii Anastasis (Învierea) cu cele două făclii aprinse şi strigă de trei ori <Veniţi de luaţi lumină !>"
Iată, de ce monahia Egeria, în notele ei de pelerinaj, a făcut o apropiere între ceea ce se petrecea la Ierusalim şi ceea ce ştia din ritualul pascal al luminii din localitatea în care se afla mănăstirea ei.      
În calitate de pelerin în Ţara Sfântă, fără să fi avut bucuria să particip la acest miracol   ce se petrece şi în zilele noastre, am socotit ca fiind extrem de importantă punerea înaintea cititorului, dornic să ştie semnificaţiile luminii pascale, a câtorva fragmente ce descriu, cronologic, această mare minune, fragmente care scot în evidenţă valoarea harică a Luminii Sfintelor Paşti pe care o aduc în casele lor, cu multă grijă, spre a nu se stinge, toţi creştinii care iau parte, în noaptea de Înviere a Domnului, la slujba Învierii, celebrată în fiecăre an.Aceasta este Lumina Domnului Iisus Hristos, semnul iubirii Lui şi mărturia Învierii Sale în a treia zi, după cum au spus prorocii mesianici în Vechiul Testament, ceea ce noi amintim în rugăciunea Crezul: „ A înviat a treia zi, după Scripturi”.

12 martie 2014                                                                                                                          Prof. dr. Aurelia Bălan - Mihailovici


[1] Sfântul Ioan Damaschin,  Dogmatica, Editura Scripta, 1993, p. 25

[2] Pentru istoricul sintagmei românești, unică în arealul ortodoxiei europene, a se vedea lucrarea Țara Sfântă în anul 2000, Editura Paideia, p. 126,  autor  Aurelia Bălan-Mihailovici

[3] Axentios al Foticeei, Lumina Sfântă de Paști de la Ierusalim, traducere de Vasile Bârzu, Editura Deisis, Sibiu, 1996, după versiunea din engleză,  The Paschal Fire in Ierusalem. A Study of the Rite of the Holy Fire in the Church of the Holy Sepulchrer, Berkeley,  California, 1993

[4] Auxentios al Foticeei, lucrarea citată, p. 14

[5] Idem ibidem, p.18

[6] Idem ibidem, p. 32+33

[7] Olga Greceanu, Pe urma paşilor Tăi, Iisuse, Editura IDACO, 2008, p.106 -109

[8] Axentios al Foticeei, Lucrarea citată, p. XII, - prefață scrisă de părintele Ioan I. Ică, junior-