Căutare site

Abonare newsletter

Nume:
Email:

Newsletter

Arhiva newsletter

Mărturii despre parinte
ALTE POVESTIRI DUHOVNICESTI (PARINTELE ARSENIE BOCA) Imprimare
Pr_Arsenie_Povestiri Mai viu ca niciodată, pentru noi, toţi românii care ne străduim să ajungem la Prislop, Părintele Arsenie Boca ne cheamă spre pocăinţă şi spre mântuirea sufletului. Editura Cristimpuri ne aduce in atentie un alt volum care cuprinde pagini din intelepciunea Părintelui nostru drag: "ALTE  POVESTIRI DUHOVNICEŞTI".
Puteţi comanda această carte şi de la noi din magazin aici.


Urmând calea Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuviosul Părinte Arsenie Boca ne-a vorbit şi în pilde. Aceste pilde sau povestiri duhovniceşti au dat consistenţă şi un caracter de originalitate predicilor şi învăţăturilor Sfinţiei sale. Povestirile duhovniceşti adunate în această carte fac parte din Sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe şi sunt amintite sau relatate pe larg în scrierile Părintelui Arsenie Boca, cum de altfel apar în diferite forme în literatura cu caracter moral – religios, dar mai ales în predicile şi învăţăturile multor altor sfinţi ai lui Dumnezeu.


La Editura Cristimpuri au mai apărut şi alte cărţi despre Părintele Arsenie Boca sau scrise de Părintele. Mare parte dintre ele se găsesc şi în magazinul nostru aici.
Citeşte mai mult...
 
Locul nasterii Parintelui Arsenie Boca Imprimare
9
Din generozitatea unui foarte bun prieten al Fundatiei noastre (caruia ii multumim din suflet), am postat cateva imagini de la locul nasterii Parintelui: Vata de Sus.
Aici, pe dealul Bujoara, se afla vatra casei parintesti a Parintelui Arsenie Boca: un foisor de vara cu Troita si ce a mai ramas din casuta de lemn in care s-a nascut Parintele. Locul natal al părintelui Arsenie Boca se află la o jumătate de oră de mers pe jos, din satul Căzăneşti. Urcuşul începe din Valea Cerboaia, pe un drum forestier, greu accesibil chiar şi pentru maşinile de teren, care străbate o pădure deasă, apoi o poiană şi înconjoară un deal, de pe culmea căruia se văd în depărtare cele mai înalte vârfuri ale Apusenilor.
Citeşte mai mult...
 
Mărturia doamnei Maria Ballasch - pe urmele Părintelui Arsenie Boca Imprimare
Mărturii despre parinte

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia  doamnei Maria Ballasch

        Părintele Arsenie Boca

Dacă nemţii ar fi ortodocşi...

"Neapărat să le cauţi pe cele două săsoaice de la Ruşciori, Maria Ballasch şi Ekate­rina Roth! Ele au fost de multe ori la Pă­rintele Arsenie, la Drăgănescu”, mi-a spus hotărât doamna preoteasă Emilia Şpan. După un telefon de recomandare din partea Pă­rin­telui Irimie Marga, preot la biserica din Maierii Si­biului şi profesor la Facul­ta­tea de Teologie Ortodoxă din oraşul de pe malul Cibi­nului, iată-mă pornit spre Ruşciori sau Reufdorfchen, în germană. În zare se văd crestele înzăpezite ale Mun­ţilor Făgăraş. Mai aproape, Munţii Cindrel. La 11-12 ki­lo­metri faţă de Sibiu, am ajuns într-o aşe­zare ascunsă într-o vale, în care liniştea e întreruptă doar de lătratul unui câine sau mugetul unei vaci. Un sat de saşi şi ro­mâni. Bat la poarta doamnei Maria Ballasch.

Copil în anii lui Stalin

"O, Doamne, ce greu am dus-o noi, saşii, în anii '50 ai veacului XX! Ne-a luat regi­mul comunist tot! Şi vitele, şi ce aveam în pod! Ne-a scos din case. Ruşii s-au răz­bunat pe saşi, pentru ce au îndurat de la nemţi în al doilea război mondial. I-au luat în Uniunea Sovietică, să muncească pentru ei. Au fost şi români destui. Îi băgau în vagoane şi îi duceau.
Ca fată, mă numeam Maria Roth. Părinţii mei n-au fost deportaţi. Tatăl meu era bolnav la pat. Avea piatră la rinichi şi reumatism. Mama mea s-a ascuns la ve­cini, doi români foarte cumsecade. Noi eram patru fraţi: Johann, Maria - eu, Ekaterina şi Michael. Un al cincilea frate a murit de mic, la doar şapte luni. Doi veri erau tot la noi. Tatăl lor dispăruse în război şi pe mama lor au dus-o în Rusia. La şcoala primară, aici la Ruşciori, nu era căldură, nu erau lemne de foc. Şi mai trebuia să cânţi şi Slavă lui Stalin. Închipuiţi-vă! Ru­dele tale să fie în lagăre de muncă din cauza lui, şi tu să cânţi imnuri de slavă pentru călău!
De copilă, am avut o chemare către Dumnezeu. De tânără, de fată încă, în viaţa asta pământească, nu gă­seam ceva care să-mi umple sufletul, să dea sens vie­ţii. Citisem Biblia. Aveam o dragoste mare faţă de Dum­nezeu, un îndemn de a merge la biserică! Mer­geam şi la biserica românească, ortodoxă. De mică mi-au plăcut călugăriţele. Când zăream călugăriţe or­to­doxe la Sibiu, mă duceam prin oraş după ele. Îmi curgeau lacrimile. Voiam să fiu şi eu călugăriţă, cu ţi­nuta lor, dar n-am avut parte.

Necazurile vieţii

 

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

             Maria Ballasch

La 24 de ani, m-am căsătorit cu Martin Ballasch. În 1963, s-a născut băiatul nostru, Martin. Apoi, în 1966, am avut o fetiţă, Maria. S-a născut ştrangulată cu cordonul ombilical după cap. Dar moaşa a fost iute de mână, a desfăcut-o repede, dar nu şi-a dat seama ce urmări vor fi, ca să merg imediat cu ea la spital, să-i bage aer, să se deschidă venele la cap. I-a rămas o venă strânsă. Mai târziu, am înţeles mai multe. Pă­rin­tele Arsenie ne-a zis: «Mă! Să nu trăiţi cu frică de ceva! Să tot ziceţi: "Numai asta să nu mi se întâm­ple!”, şi să trăiţi tot cu frica asta. Că tocmai acel lucru ţi se întâmplă». Am citit acest sfat şi în Biblie. De altfel, ne spunea Părintele: «Mă, eu nu de la mine vorbesc!».
Când am fost însărcinată cu fetiţa, de la curent am avut o durere mare la osul din spatele urechii stângi. Şi mă tot gândeam: «Numai să nu aibă şi ea vreo pro­blemă! Vai, ce mă doare, să n-aibă şi ea ceva!». Exact aceea a fost hiba. Pe 4 februarie 1968, la doi ani, a murit în chinuri groaznice. Mai greu nu e nimic pe pă­mânt decât să vezi copilul tău iubit dându-şi sufletul!
Prin 1977, băiatul s-a îmbolnăvit de diabet. În două rânduri, fiul meu a fost pe jumătate mort, în comă, şi a treia oară a fost mort de tot. Avea vreo 16 ani. Cânta la saxofon. S-a dus la căminul cultural, la o petrecere. Aveam un câine, care de la 9 seara a început să urle întruna. A urlat toată noaptea. Lung şi jalnic. Presim­ţea ceva. Spre dimineaţă, băiatul a venit acasă. Se simţea rău. I-am băgat zahăr pe gură, dar intra încet. Se asfixia. A dat ochii peste cap, a rămas cu gura căscată, buzele i s-au în­vineţit, pulsul s-a oprit, inima nu mai bătea. Tată-său l-a lăsat jos pe pat, cu capul pe pernă şi a zis: - Îi gata... Şi a plecat în camera cealaltă, să jelească, să plângă. Atunci am ridicat mâinile în sus şi am zis «Tatăl nostru» cât mă ţineau puterile, tare, cât mă ţinea gura: «Tatăl nostru ca­rele eşti în ce­ruri!...». Şi am strigat la Sfânta Născătoare de Dum­nezeu: «Sfântă Mai­ca Domnului, nu mă lăsa!!! Nu mă lăsa, Maică sfântă!!! Întăreşte-mă!». Şi repede am băgat mâna sub capul băia­tului şi l-am scuturat. Deo­dată, a răsuflat: Pfiuuu!... Inima a început iar să bată. Ochii i-au venit la loc, buzele s-au înroşit, unghiile nu mai erau albastre. I-am băgat din nou pe gât apă dulce. Greu, dar şi-a revenit. N-am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu! Vai, câte de felul acesta am păţit timp de 37 de ani! Tare periculos e diabetul!

Maica Teoctista

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

             Maica Teoctista

Duminica, mergeam la bise­rica luterană din sat. Mă duceam şi la Sibiu, la catedrala ortodoxă, mai ales vinerea, pe care am con­siderat-o zi de rugăciune, fiind ziua în care s-a răstignit Domnul Hristos. La catedrală, o femeie mi-a vorbit despre Părintele Ar­se­nie şi des­pre Maica Teoctista, o ucenică a Părintelui. Locuia la Voila, lângă Făgăraş. Era parali­zată şi avea nevoie de ajutor: ali­mente şi bani. N-am putut sta deo­parte. Tot la două-trei săptă­mâni, mergeam cu trenul la Voi­la, ca să-i ducem de-ale gurii. Şi eu, şi sora mea, Ekaterina.
Maica Teoctista fusese călu­gă­riţă la Mânăstirea Bis­triţa din Vâlcea, scoasă din mânăstire în urma de­cretului 410 din 1959. Se întorsese la casa părintească. A avut hernie de disc. Doctorul a ope­rat-o greşit şi a rămas parali­zată. Şi îi spusese Părintele Arsenie să nu se opereze! Îl cunoştea din tinereţe, de la Sâmbăta. Intrase în mo­nahism sub îndrumarea sa. Maica ne vor­bea despre adevărurile de credinţă şi viaţă duhovni­cească.
Odată, am făcut pâine de casă şi am simţit îndem­nul de a merge cu pâinea aceea proaspătă la Maica Teoctista. Când am ajuns, mi-a zis:
- Soră Maria, ştii cine te-a trimis?
- Nu ştiu.
- Maica Domnului. Că am rugat-o aseară: «Maică Sfântă, nu mai am pită, trimite-mi pe cineva cu pâi­ne».
Într-o zi, Maica Teoctista mi-a zis: «Soră Maria, ţin neapărat să ajungi la Părintele Ar­senie». La sfârşitul anilor '70 ai veacu­lui XX, Părintele picta biserica Sfântul Nicolae din satul Drăgănescu, nu de­parte de Bucureşti.

Neamul creştinesc

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

          Biserica Drăgănescu

În noiembrie 1979, nişte femei din Sibiu m-au îndemnat să merg la Dră­gă­nescu, cu o fe­meie pe care o voi întâl­ni în gară. Dar n-am în­tâlnit pe nimeni. Am ple­cat cu trenul, singu­ră, noaptea. În zori, am ajuns în Gara de Nord, la Bucureşti, şi-mi spu­neam: «Doamne, unde să mă duc? Înco­tro?...». Traseul mi-l explicaseră. Am luat tramvaiul, apoi un autobuz spre Mihăileşti şi, în fine, am ajuns la Dră­gănescu. Însă Părintele Arsenie nu era acolo. Am stat la Sfânta Liturghie. Era zi de sărbătoare: Intrarea Maicii Domnului în Biserică - 21 noiembrie. M-am întors tot singură, meditând la ceea ce auzisem despre Părintele. Mă gândeam că ştie că l-am căutat. De Cră­ciun, noaptea, am visat că a sunat telefonul la poştă, în sat, şi că trebuie să plec un­deva. Pe vremea aceea nu aveam telefon. Dacă cineva avea de anunţat ceva, dădea telefon la poştă. A doua zi, poştăriţa îmi spune: «Ai primit un telefon de la o doamnă din Sibiu. Mi-a zis că deseară să mergi la Sibiu, la gară, ca să plecaţi împreună la Bucureşti».
Am călătorit cu mai multe femei. Am ajuns a treia zi de Crăciun, pe 27 decembrie, la praznicul Sfântului Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic. După slujbă, oa­menii care voiau să vorbească cu Părintele Arsenie s-au aşezat pe două rânduri. Părintele a venit la intra­rea în biserică, lângă uşă, cu faţa către altar. M-am ni­merit chiar în dreapta lui. Nu-l mai văzusem niciodată. Era îmbrăcat de iarnă, cu nişte pantaloni de postav, închişi la culoare, cu o scurtă.
- Haideţi, puneţi întrebări! - a zis Părintele. Spu­neţi repede, că nu pot sta cu voi de vorbă. Trebuie să plec.
Oamenii, pe rând, au început să întrebe. Fiecare cu problema lui. În timp ce le răspundea, m-a privit şi s-a înclinat. După câteva minute, a făcut iarăşi gestul aces­ta binevoitor. Nu ştiam ce să cred. Şi, a treia oară, a întins mâna dreaptă şi a dat mâna cu mine. Apoi s-a întors ca să plece. Atunci eu, care nu-i adresasem nicio întrebare, m-am repezit către uşa bisericii şi, când să închidă uşa, i-am zis:
- Părinte, aveţi milă şi de noi, că, ştiţi, suntem de alt neam.
S-a întors brusc şi mi-a zis hotărât:
- Ce alt neam, mă?!... Neamul creştinesc!
Pentru mine a fost o mare încurajare cuvântul aces­ta. Am priceput, dintr-o dată, că dincolo de nea­mul în care ne-am născut, de etnia din care facem par­te, pe care nu ne-o alegem, în viaţă e important să fii creştin adevărat, să fii în neamul lui Iisus Hristos.

Chemarea ortodoxiei

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

     Părintele Miron Mihăi­lescu

După acele crize ale băiatului, bolnav de diabet, Mai­ca Teoctista ne-a trimis la Părintele Miron Mihăi­lescu, la Ocna Sibiului, la Sfântul Maslu. Părintele Miron ne-a primit cu căldură, cu dragoste. După sluj­bă, l-a prins pe băiat de mână şi i-a spus: «Să rămâ­nem prieteni toată viaţa». Şi a zis către mine: «Ar fi bine să faceţi completarea botezului, să fiţi în rând cu ortodocşii, în Biserica cea adevărată, că atunci altfel sunt primite rugăciunile la Dumnezeu».
După ce l-am cunoscut pe Părintele Arsenie, a fost la Drăgănescu şi sora mea, Ekaterina. L-a întâlnit şi a fost impresionată. Am hotărât să ne botezăm ortodox, să primim ungerea cu Sfântul Mir şi Sfân­ta Euharistie. Părintele Miron Mihăilescu ne-a botezat ortodox la Ocna Sibiului, în toamna anului 1981. Şi pe fiul meu, Mar­tin, şi pe băiatul Ekaterinei, Helmuth.
După Botez, am fost la Părintele Arse­nie. Ne-am întâlnit pe drumul dintre Mi­hăi­leşti şi Drăgănescu cu Părintele Petru Vamvulescu, slujea atunci la Ocna, care ne-a zis: «Nu vorbeşte Părintele Arsenie cu ni­meni». Avea zile în care nu vorbea cu oamenii. Eu aveam un bilet scris cu ceea ce aveam de zis. Maica Teoctista ne spusese să scriem pe un bilet. I-am dat Părintelui biletul, l-a citit şi, parcă acum îl văd, s-a şters cu mâna la gură şi a spus:
- Să nu vă mai uitaţi înapoi niciodată!
A făcut un pogorământ şi a vorbit cu noi. Şi am înţeles că prin Botezul ortodox, ungerea cu Sfântul Mir, prin Spovedanie şi Cuminecare s-a şters tot, că «ne-am îm­brăcat în Hristos» şi nicio urmă de în­doială nu trebuie să mai tulbure sufletul nostru.

Rostul încercărilor

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

Biserica evanghelică din Ruşciori

După trei-patru ani, cu greutăţi mari l-am convins şi pe soţul meu, Martin, să se boteze şi să ne cununăm ortodox. Nu pentru că ar fi avut ceva contra ortodoxiei sau ar fi ţinut la con­fesiunea luterană, ci pentru că nu e uşor să trăieşti creştineşte, să renunţi la plăceri. Or­todoxia înseamnă pocăin­ţă, smerenie, post, mărturi­sire, împăr­tă­şire; a-ţi schimba viaţa, a trăi cu Dum­ne­zeu.
Soţul era mecanic agricol, lucra pe tractor. A fost la gara din Ocna cu mun­citorii, ca să ia ceva dintr-un va­gon de marfă. Uşa vagonului are 800 de kile. O uşă mare, pe role. Se chi­nuiau s-o deschidă, dar nu reu­şeau. La un moment dat, a ieşit balamaua de sus şi uşa s-a înclinat. Muncitorii au fugit, iar Martin a încercat să ţină uşa singur. A venit peste el, l-a lovit la arcadă şi l-a trântit jos. Are şi acum o cicatrice. L-a izbit tare în cap. Inelele de la coloana vertebrală s-au băgat unul într-altul şi s-au fisurat. A fost o pedeapsă pentru că n-a ascultat. Ani de zile l-am tot chemat să vină la biserică, la slujbe, la Sfânta Litur­ghie. A venit pe capul lui acest necaz, pentru neas­cultare. Scrie Părintele Arsenie în cartea sa de predici, Cuvinte vii: «Lasă-te, frate, condus de un sfat dumne­zeiesc, că de nu, capul care n-ascultă odată se sparge şi n-are cine-l lega».
După un timp, într-o dimineaţă, la ora 5, după ce a plecat băiatul la lucru, m-am pus şi mi-am făcut rugă­ciu­nile. Şi numai ce aud din camera cealaltă: «Hi, hi, hi!...». Doamne, ce-i acolo?! M-am ridicat şi, când mă uit către soţ, am rămas uimită. Gâtul i se umflase până la umeri. Arăta ca un monstru şi nu mai putea respira. «Bagă, mă, degetul în gură!»... Doam­ne, ce-a mai fi asta, Doamne?!... Am făcut Sfânta Cruce peste el, i s-a tras uşor umflătura şi a ajuns iar la normal.
Ne-a spus Părintele Arsenie că atunci când nu tră­ieşti potrivit voii lui Dumnezeu, mai întâi ai un necaz la mână, apoi la picioare, la trup şi, dacă tot n-asculţi, la cap. După această păţanie, i-a făcut Părintele Miron completarea botezului. Şi apoi ne-a cununat, pentru că pro­tes­tanţii nu au cununia ca Sfân­tă Taină. Din cele şapte Sfinte Taine n-au păstrat decât Botezul şi Cuminecarea, dar şi acelea fără înţelesul şi pute­rea pe care le-o dau ortodoc­şii. De atunci trăim în rându­ială. Apoi m-am dus cu soţul la Părintele Arsenie. La Dră­gănescu, în curtea casei paro­hiale, Părintele a şe­zut pe un butuc de lemn şi noi pe două scaune şi i-a zis:
- Mă, ce ai făcut tu, com­pletarea Botezului, Mi­runge­rea şi Sfânta Împărtăşanie, ai făcut pentru să­nă­tatea ta! Şi s-a prins cu mâna de cămaşă şi a ridicat glasul: Şi pentru mântuirea ta şi pentru viaţa ta!!!

Autobuzul care aşteaptă

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

            Martin Ballasch


Când l-am cunoscut, Pă­rin­tele Arsenie avea 69 de ani, dar nu era îmbătrânit. În ur­mătorii ani, am fost de vreo 40 de ori ca să-l întâlnesc. Am fă­cut greşeli în viaţă, păcate, unele mici, altele mari, şi un astfel de om ştia să te pună pe calea cea bună. Ştia ce ai fă­cut, aşa cum numai un sfânt poate să ştie. Nu puteai as­cun­de ceva şi nici nu avea rost. Te ajuta să înţelegi unde ai greşit şi că tre­buie să ispăşeşti. Suferinţa, necazurile, durerile capătă altă valoare când ştii pentru ce le înduri. Eu mergeam la Părintele Arse­nie pentru mântuire, nu ca să-mi meargă bine aici, pe lumea asta. Am fost să-l rog să mă sprijine să mă pot mântui.
La Drăgănescu, oamenii veneau şi ple­cau, dar noi stăteam lângă Părintele până seara. Mergeam şi iarna, era frig, dârdâiam, eram obosiţi şi nemâncaţi, dar nu conta. Par­că acum îl văd în dreptul stranei din dreap­ta, şezând, şi ne tot vorbea, ne sfătuia. Noi plecam cu trenul de 7 seara spre casă şi ajungeam la Sibiu la 1 noaptea.
Odată, am mers la Părintele cu o femeie din Tăl­maciu. Era şi sora mea, Ekaterina. Femeia avea desa­gile pline cu de toate, încărcate de abia puteai să le ri­dici de la pământ. Cu mâncare pentru Părintele Ar­se­nie. O ajutam şi noi. De la Mihăileşti, am luat-o pe jos către Drăgănescu. Încă nu era lacul, nu era barajul pe râul Argeş. Deodată, a venit un autobuz de la Dră­gănescu şi, într-un loc mai larg, a întors şi a tras pe dreapta. «Hai, că ne aşteaptă!», le-am zis celorlalte. Ne-am urcat şi ne-a dus până-n sat. L-am revăzut pe Părintele, am stat de vorbă şi la plecare, i-a spus fe­meii din Tălmaciu: «Mă, să nu mai vii aşa de încăr­cată. Ai văzut c-a trebuit să-ţi trimit un au­tobuz».
Sora mea şi băieţii au fost odată la Drăgă­nescu, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Eu n-am fost atunci. Duminica următoare n-aveam pic de hodină. Simţeam un îndemn: că trebuie să plec la Părintele Ar­senie. Ardea inima în mine. Am plecat singură, cu trenul, noaptea. De la Gara de Nord urma să iau un troleibuz până la marginea Bucureştiului. Am stat 45 de minute şi n-a sosit. Ce mă fac, ce mă fac!? - mă tot tânguiam în sinea mea. Pier­deam autobuzul de Pădu­reni, care trecea prin Drăgănescu. În sfârşit, după vreo oră, a venit troleibuzul. Când am ajuns la autogara de unde trebuia să iau cursa de Pădureni, în sta­ţie era un sin­gur autobuz cu uşa deschisă: «Pădu­renii?», am întrebat pe şofer. «Da». «Nu mă luaţi şi pe mine?». «Du-te, doamnă, şi-ţi ia bilet!». «Dar mă aştep­taţi?». «Da, doamnă, te aştept». Când am ajuns la casa de bilete, casiera se răsteşte la mine: "Hai odată, că de când te aştept!”.
Eu, mirată, i-am dat repede banii, mi-a dat biletul, m-am urcat în autobuz, s-au în­chis imediat uşile şi am plecat. Am aflat că autobuzul ar fi trebuit să ple­ce la ora 8 şi era 9 fără un sfert. Nu ştiau oamenii de ce nu pleca. Autobuzul m-a aşteptat pe mine. Când am ajuns la Dră­gă­nescu, Părintele m-a întrebat: «Ei, cum ai călătorit?». «Bine, Părinte. M-a aş­tep­tat autobuzul.» «Păi, vezi, mă?»
Am fost sub purtarea sa de grijă. A ţinut în loc autobuzul, ca să-l prind eu. Ne spu­sese mai demult: «De când plecaţi de aca­să, eu vă apăr. " Mult i-a ajutat pe oameni. Despre Părintele Arsenie,

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

          Vedere din Ruşciori

Maica Teoc­tista ne-a zis: «Părintele e şi-n ceruri. Noaptea, mai ales, e în ceruri». A vrut să spu­nă că, de multe ori, era răpit cu duhul la Cer.”
Plecând de la Ruşciori, m-am întâlnit la Sibiu cu preotul Irimie Marga, care-mi înlesnise întrevederea cu doamna Maria Ballasch. La despărţire, cu un gând admi­ra­tiv pentru cei care-şi iau în serios viaţa în Hris­tos, mi-a zis: "Oare cum ar fi arătat Europa, cum ar fi fost lumea, dacă nemţii ar fi fost orto­docşi?”.

Sursa



 
Martirajul părintelui Arsenie în moara lui Kalusek Imprimare
Mărturii despre parinte
arsenie-boca

Martirajul părintelui Arsenie în moara lui Kalusek

<<Ca în toate localitățile din țară, sediul Siguranței Regionale Brașov fusese instalat într-una din cele mai frumoase case din oraș, vila fruntașului liberal Mihai Popovici, situată la o oarecare distanță de clădirile învecinate. (...)

Eram în arest, în celula comună. În fața noastră aveam imaginea unui spital de campanie din timpul războiului. Pe un prici cu două nivele, erau lungiți unul lângă altul oameni tăcuți, cu figurile supte de suferință. Văzându-ne, în primul moment, au prins viață, pentru ca în clipa următoare să se retragă unul câte unul într-o apatie controlată, reacție de ființe captive.

Erau strânși aici cei cu ancheta terminată sau cei ținuți pentru o cercetare suplimentară. Printre ei am zărit o figură normală, luminoasă, un călugăr. El stătea întins cu picioarele dezvelite pâna la genunchi. Văzându-ne, s-a ridicat și ne-a întrebat cu vocea blajină:

- Sunteți elevi?

- Da!

- De unde?

- De la Liceul Radu Negru din Făgăraș.

Părintele Arsenie, pentru că acesta era călugărul, găsindu-ne probabil prea firavi pentru ”Moara lui Kalusek”, a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi în sus și a rostit ca pentru el, dar cu voce tare să auzim și noi:

- Legiunea îngerilor din cer încă nu-i completă!

Preotul arhimandrit Arsenie Boca, Starețul Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus fusese arestat cu o lună sau două înaintea noastră. Urma lui o întâlnisem în pivnița Siguranței din Făgăraș, unde, pe un perete al beciului, scrijelise câteva cuvinte de îmbărbătare. Aici, la Brașov, drumul lui s-a încrucișat din nou pentru scurt timp cu drumul nostru.

Părintele Arsenie nu părea tulburat de condiția lui de deținut. Obișnuit cu privațiunile monahale afară, mortificându-și el însuși trupul, regimul din beciul Siguranței îl suporta ca o prelungire a vieții sale de ascet.

Pentru că era seară, ne-am căutat fiecare câte o fâșie pe podina de prici. Eu cu Ionică Mogoș și Ioan Glăjar ne-am urcat la etaj, în preajma părintelui Arsenie. Un imbold interior mă împingea cât mai aproape de dânsul. După dușul rece al arestării, prezența părintelui Arsenie alături de noi nu era numai un reper pe drumul ce ne era hărăzit, ci și o dovadă că suferința noastră avea o semnificație profund creștină. După ce i-am spus că la Făgăraș trecusem prin aceeași celulă în care poposise și el, printre alte teme pe care voiam să ni le lămurească, l-am întrebat:

- Cum trebuie să ne rugăm?

- Ducând război împotriva ispitei, așa cum ați făcut-o afară împotriva celor fără de Dumnezeu. Acum, voi stăpâniți e experiență, folosiți-o! ne-a răspuns părintele.

Eram strânși în jurul lui ca puii lângă cloșcă. La un moment dat își întoarce privirea spre Ionică Mogoș și fixându-l insistent îl întreabă:

- Tu de ce ești îmbrăcat în negru?

Ionică nu era îmbrăcat în negru, însă destinul lui era așa cum îl vedea părintele Arsenie, era cernit. Alături de el minutele erau clipe și chiar dacă nu vorbeam trăiam o stare euforică, o stare de mare liniște și pace.

Un milițian a ordonat prin vizetă: ”Stingerea!”.

Deținuții posomorâți, vlăguiți de presiunea amenințărilor, au evadat unul după altul în lumea binecuvântată a uitării. (...) Deodată, o învârtitură de cheie. Apoi, pași pierduți urcând scările spre camerele de anchetă. Și, iar liniște. Un nou zăngănit de cheie. S-a deschis ușa celulei noastre. Cineva a intrat tiptil și s-a îndreptat spre priciul nostru. S-a oprit în dreptul părintelui Arsenie și cu o mână la tras de picior, iar cu cealaltă i-a făcut semn să tacă. Părintele s-a sculat în liniște, s-a încălțat și a dispărut între zidurile ”morii”. (...)

Spre ziuă, părintele Arsenie a fost readus în celulă. Am distins apoi clar mersul târâș, al uui schilodit între pașii îndesați ai gardienilor, care-l cărau de subțiori. (...)

Părintele Arsenie..., pe părintele Arsenie l-au chinuit la început, la arestare, prin luna mai. Atunci, toți demonii lui Kalusek se năpusteau asupra lui; fiecare vroia să dea măcar un pumn unui ”sfânt”, ca să-și arate fidelitatea față de doctrina Partidului. Dar, spre deosebire de ceilalți deținuți, ce urlau în timpul torturii, părintele se ruga pentru bătăuși. Și, prin sfințenia sa, a reușit să-i îmblânzească. De atunci, Kalusek, șeful Siguranței Regiunii Brașov, cel mai înrăit torționar, i-a permis să primească mâncarea de la femeile ce vin zilnic la poartă. Pentru că el n-a fost uitat de credincioși nici chiar aici. Secretul arestării sale a fost repede aflat. La numai câteva zile după aducerea sa la Brașov, la ușa Siguranței au apărut femeile din Schei, apoi din alte localități, cu coșuri încărcate cu mâncare. Primele venite au fost alungate, dar, după producerea miracolului, pentru că domesticirea acestor turbați este un miracol, Kalusek a acceptat merindea femeilor, din care o parte o aduce părintelui aici, în celulă. Și părintele ne-o împarte nouă. (...)

Înzestrat cu calități duhovnicești ieșite din comun, dotat cu o mare putere de intuiție, erudit, cunoscător al calitățilro și slăbiciunilor omenești, după o lună de anchete, părintele Arsenie devenise prizonierul preferat, în nopțile albe, ale inspectorilor Ionescu și Tomescu. Ziua era lăsat în așteptare ca toți ceilalți deținuți, dar noaptea, după plecarea funcționarilor, era dus sus, în biroul lor. În timpul interogatoriului la întrebările puse răspundea cu digresiuni interesante, ce stârneau curiozitatea celor doi bătăuși cu pretenții de intelectuali.

În anul 1948 Patriarhia Română avansase numele preotului arhimandrit Arsenie Boca pentru a fi titularizat episcop pe scaunul Episcopiei Maramureșului ocupat temporar de episcopul Policarp al Americii. Cu această ocazie, Ministerul Culturii a cerut Siguranței comuniste informațiile necesare deciziei pe care trebuia s-o ia în legătură cu această numire.

În urma cercetării, părintele Arsenie a fost considerat de Siguranță un pericol public pentru dictatura proletară și în locul deciziei de numire în scaunul episcopal s-a hotărât imediata lui arestare. Un preot cu atâta autoritate și cu o așa de puternică influență asupra masei de credincioși trebuia scos repede din biserică și întemnițat.

Părintele Arsenie era cercetat pentru legăturile presupuse cu conducătorii rezistenței anticomuniste care, între anii 1945 și 1947, s-ar fi adăpostit în apropierea mănăstirii Sâmbăta de Sus. O altă acuzație foarte gravă era faptul că dăduse viață acestui așezământ monahal brâncovenesc de la poalele Munților Făgărașului și făcuse din el un centru de spiritualitate creștină opus comunismului ateu. În ultimii doi ani, însăși prezența lui în mijlocul satelor din Țara Făgărașului devenise pentru partidul comunist o sfidare la acțiunea de sovietizare. Întemnițarea noastră în aceeași celulă cu părintele Arsenie o consideram un mare privilegiu.>>

Victor Roșca - Moara lui Kalusek. Începutul represiunii comuniste, Ed. Curtea Veche, București, 2007, pp. 87-94

Sursa

 
Calvarul Mitropolitului Nicolae Mladin Imprimare
Mărturii despre parinte

Mărturia preotului IOAN PEANĂ  

Nicolae_MladinA

                Nicolae Mladin în anii studenţiei


 

Par_Arsenie_BocaA

                    Părintele Arsenie Boca

 

La Gura Râului, localitatea sibiană cu nume nemaiîntâlnit, l-am căutat iar pe Părintele Ioan Peană, pentru a ne mai dezvălui din cele trăite în anii petrecuţi în calitate de şofer, diacon şi preot, alături de Înalt Preasfinţitul Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardea­lului (1967-1981) şi ca om de legă­tură tainică între Vlădica de la Sibiu şi Părintele Arsenie Boca.
Fiu de miner din Munţii Apuseni, născut la 18 decembrie 1914 la A­brud, Nicolae Mladin a făcut studii de Teologie la Oradea, Chişinău şi Bu­cureşti. Pe 1 mai 1940, s-a închi­noviat alături de fericitul Părinte Arsenie la Mânăstirea Brâncoveanu. Profesor la Aca­de­mia Teologică "An­dreiană" din Sibiu, din 1943, a fost unul dintre stâlpii mişcării du­hov­niceşti de la Sâm­băta. În 1947, la praz­nicul "Adormirii Maicii Dom­nu­lui", a fost tuns în monahism. Ie­romonah din 15 au­gust 1949, în 1967 a fost ales Mitropolit al Ardea­lului.
Părintele Arsenie l-a iubit pentru sufletul său bun, i-a apreciat cultura teologică şi l-a admirat ca mare pre­dicator. Între cei doi călugări cu care a reînceput viaţa monahală la Sâm­băta a rămas o prietenie statornică.

Şofer la Mitropolia Ardealului

"În 1972, încă student la «Teolo­gia» din Sibiu, am fost angajat ca şofer la Mitropolia Ardealului", îşi aminteşte Părintele Ioan Peană. "Din 1973, când îm­preună cu Iero­monahul Nicodim Zaharie (1915-1998) am fost la Bucureşti şi l-am cunoscut pe Părin­tele Arsenie, am mers de zeci de ori la Drăgănescu şi Bucureşti, trimis de Înaltul Nicolae Mladin, care avea în mine încredere deplină. Dorea să afle părerea Părintelui Arsenie, într-o chestiune sau alta. Îl avea astfel sfetnic «din umbră».
Prin 1995-'96, la Mânăstirea Prislop, unde a trăit ultimii săi ani, Părintele Nicodim mi-a dat un caiet cu pre­dici şi învăţături scrise de mână, fru­mos, de acest uriaş al duhului, Părintele Arsenie Boca. La scurt timp după ce l-am dus înapoi la Prislop, Părintele Nico­dim a murit. Ucenic al Părintelui Arsenie, Părin­tele Nico­dim Zaharie a fost o vreme şi duhovnicul Părin­telui Arsenie.
Şofer al consilierilor de la Mitropolie, la început, am devenit apoi şoferul Epis­copului-Vicar Visarion Aşti­leanu. Un om impozant, înalt de peste 1,90 m. Pe car­tea de muncă eram încadrat ca funcţionar principal. Îmi spunea Preasfinţitul Visa­rion:
«- Tu eşti şofer teolog sau teolog şofer?!...»

În 1974, am fost făcut diacon, la Catedrala Mitro­politană din Sibiu, de către PS Visarion. Am fost îm­preună de câteva ori la Mânăstirea Prislop, care atunci era desfiinţată. Îi plăcea foarte mult locul ace­la. Şi Preasfinţitul spunea: «Aici trebuie să facem ceva! Dacă putem, să facem ceva!». Şi aşa a lucrat Dum­ne­zeu, încât după ce a ajuns Episcop de Arad, în 1973, a înlesnit redeschiderea Mânăstirii Prislop, în 1976.

În perioada aceea, judeţul Hune­doara apar­ţinea de Episcopia Aradului. Odată, prin 1974, şofe­rul Mitropolitului Nicolae Mladin trebuia să fie pre­zent la un proces de divorţ al fiicei sale şi nu putea să-l însoţească pe Înalt Preasfinţia Sa la Bucureşti, unde se întrunea Sinodul. M-a recomandat pe mine.

A fost primul meu drum cu Mitro­politul Nicolae Mla­din. La Bucureşti, în faţa Palatului Patriarhal, m-am dat jos ca să-i deschid uşa maşinii. Stătea mereu în spate. Coborând, l-a zărit pe Preasfin­ţitul Antonie Plămă­deală, care atunci era Episcop-Vicar pa­triar­hal, şi mi-a zis: «Îl vezi?... Va fi Mitropolitul Ardealului. Să nu uiţi!...».
Ce premoniţie! Se întâmpla cu opt ani înainte ca Înaltul An­tonie să ajungă, într-adevăr, Mitropolit al Ardealului! Cred că acei primi călugări de la Mânăs­tirea Sâmbăta, între care a fost şi Nicolae Mladin, au avut toţi un dar al înainte-vederii.
Din ianuarie 1976, am ră­mas ca şofer al Mitropolitului Nicolae Mla­din. Conduceam un automobil Volga. Erau foarte puţine pe atunci. Mai avea câte un prim-secretar de partid, câte un şef de la Securitate. Când treceam pe lângă un miliţian, acela lua poziţia de drepţi şi saluta cu mâna la chipiu. Nu se punea problema să mă opreas­că. Zicea Înaltul Nicolae, râ­zând cu poftă: «Vai, de-ar şti el că salută un Mitro­polit!».

Sursa şi restul articolului: Formula AS

 
<< Început < Anterior 1 2 Următor > Sfârşit >>

Pagina 1 din 2