ȘTIRILE NOASTRE

PantocratorCuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca
Extras din  „VIETI NARUITE SI SFINTI”
„Limitele omului sunt limitele sfinteniei sale.
Iar Sfant e numai Dumnezeu. Focul si lumina nu sunt in natura fierului, dar uneori sunt nedespartit unite. De altfel

...
INFORMAȚII DE ULTIMĂ ORĂ

coperta 14 sf simeonCel ce voieşte să fie creştin trebuie mai întâi să fie poet, spunea Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, iar Stareţul Sofronie de la Essex făcea obştei sale urarea: „O, cum aş dori ca voi toţi să fiţi poeţi!” (şi Părintele Sofronie avea întotdeauna în minte şi sensul grecesc, etimologic, al cuvântului „poet” – ποιητής, adică „făcător, creator”). Din acest gând s-a născut şi noua traducere românească a vestitelor „Imne” ale Sfântului Simeon Noul Theolog. Astfel, tălmăcitorul de acum nu şi-a propus să înlocuiască ediţiile savante care au premers-o, îmbogăţite de erudiţii lor autori cu comentarii şi exegeze, ci – mai presus de toate! –, într-o traducere acrivoasă în stihuri cu rimă, să redea acel duh poetic însuflat, „făcător întru veşnicie”, din cântările-iubiri ale marelui Cuvântător-de-Dumnezeu.

Căci, în cuvintele aceluiaşi Stareţ Sofronie, „aşa şi eu acum, încerc să vă propun, ca frate al vostru, să folosiţi acest mijloc spre a face ca viaţa voastră să fie roditoare: De la lucruri mărunte, strămutaţi-vă la nemărginire!”.
Traducerea de faţă nu-şi propune să ofere cititorului o ediţie savantă, erudită a celebrelor Imne simeoniene, ci mai ales să pună în valoare frumuseţea lor poetică printr-o traducere în versuri cu rimă care, după opinia noastră, redau mult mai „exact” inefabilul trăirilor duhovniceşti ale marelui Părinte bizantin ce a trăit între anii 949-1022. De altfel, ediţii cu studii critice substanţiale şi comentarii theologice există deja în limba română şi sânt cu siguranţă cunos­cute cititorilor interesaţi.
Am văzut pentru prima dată cele trei volume ale ediţiei critice a Imnelor, din colecţia Sources Chrétiennes, în urmă cu mulţi ani, în biblioteca Părintelui Theofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, şi l-am rugat pe Părintele să mi le împrumute, ceea ce bunul Părinte, de sfântă pomenire, a şi făcut cu multă bună­voinţă, deschi­zându-mi astfel o lume pe care nici nu o bănuiam. De altfel, Pă­rin­tele Theofil însuşi, precum bine ştiu cei ce l-au ascultat în nume­roasele cuvân­tări duhovniceşti ţinute pe întreg cuprinsul ţării, recita adesea, cu mare plăcere, Imnul al 6-lea al Sfântului Simeon, în traducerea poetei Zorica Laţcu (călugărită mai apoi cu numele de Theodosia). Frumoasa traducere a Zoricăi Laţcu, în versuri cu ritm şi rimă ce au un mare impact asupra sufletului şi minţii, m’a făcut să regret că poeta nu a tradus şi restul Imnelor în acelaşi fel (deşi în originalul grecesc ele, desigur, nu au rimă, poezia grecească clasică fiind întemeiată pe ritmul rezultat din alternanţa silabelor lungi şi scurte).
Dificultatea textelor poetice simeoniene a fost încă de la început subliniată de ucenicul şi biograful său, Nikita Stithatul. Fiind însă vorba de poezie, redarea Imnelor într’o formă fixă, cu ritm şi rimă, ni s’a părut a fi mult mai firească pentru cel ce le citeşte într’o limbă modernă, ele devenind astfel şi mult mai accesibile citi­to­rului. Iată doar câteva dintre motivele ce ne-au determinat a porni la această dificilă şi, poate, riscantă tălmăcire.
Imnele (sau Cuvintele, cum sânt ele intitulate în textul grecesc) cuprind numeroase aluzii la anumite episoade din viaţa Sfântului Simeon: întâlnirea cu duhovnicul său, Sfântul Simeon Evlaviosul, conflictul cu monahii de la mănăstirea Sfântul Mamant, al căror igumen era, polemica cu Ştefan al Nicomidiei şi altele. Dar pe primul plan sânt experienţele sale mistice cu totul neobişnuite şi care, chiar pentru contemporanii lui, erau pricină de uimire şi de sminteală. Adeseori Sfântul îşi arată neputinţa de a pune în cuvinte ceea ce trăia, numindu-şi trăirile „negrăite”, „de nespus”, „de nepovestit”. De-aceea, poezia se dovedeşte a fi cea mai po­trivită formă de expresie, Imnele rămânând până astăzi „partea cea mai fascinantă şi originală a întregii opere a Sfântului Simeon”.
Pentru doritorii de mai multe informaţii am anexat la sfârşitul volumului un studiu mai vechi al arhie­piscopului rus Vasili Kri­voşein, care lămureşte cu multă erudiţie limbajul theologic al Sfântului Simeon, cu referire specială la Imnele acestuia (din care citează abundent). Şi nu am găsit un mai bun îndemn pentru cel ce purcede la lectura acestor minunate Cântări dumnezeieşti ale Sfântului Simeon, decât tot un citat din Vlădica Vasili Krivoşein:

„Exigenţele duhovniceşti ale lui Simeon, de o fidelitate absolută faţă de idealul evanghelic, întâmpină şi în zilele noastre acelaşi răspuns ca la contemporanii săi: «Este cu neputinţă!» Şi lupta spirituală pro şi contra lui Simeon continuă, deşi se pare că nimeni nu se mai îndoieşte de măreţia sau sinceritatea sa. Trebuie totuşi să avem în vedere că exigenţele lui Simeon privind atingerea înaltelor trepte mistice şi, în primul rând, vederea Luminii, sânt mai puţin absolute decât ni se par la prima vedere. Există, în general, la Sime­on, destul de mult bun simţ, chiar moderaţie, după cum se poate vedea în atitudinea sa prudentă şi măsurată faţă de extaz. În plus, simţământul de a nu fi ajuns încă la ţelul vieţii creştine, la vederea lui Hristos în Lumină, putea fi şi el mântuitor în ochii lui Simeon, căci pocăinţa şi lacrimile pe care ea le izvorăşte duc repede la «beţia duhovnicească». Iubirea dumnezeiască este aceea care copleşeşte cu întreaga ei desăvârşire, şi roada Sfântului Duh este cea care îndum­nezeieşte”.

Monahul Maxim,
Praznicul Înălţării Domnului,
17 Mai 2018

EVENIMENTE / INVITAȚII

mihai eminescu
Academia Română sărbătorește Ziua Culturii Naționale, vineri, 15 ianuarie 2021, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu“.
Despre importanța acestei sărbători culturale și despre rolul ei simbolic în păstrarea și cultivarea identității naționale vor vorbi academician Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, academician Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române și inițiator al Zilei Culturii Naționale, și academician Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei

...

Pr. Arsenie Chemarea la InviereDESTĂINUIRE

După învierea ta tânjeşte Iisus.
Ce însemnează aceasta n-ar putea
să ţi-o spună mai bine decât înşişi
cei ce au înviat din moarte sigură,
ca dintr-un vis urât.

Părintele Arsenie Boca

În ultimul veac, din ce în ce mai mulţi catolici, protestanţi şi neo-protestanţi din Europa apuseană sau din America, ori chiar oameni crescuţi în credinţe necreştine, au descoperit dreapta slăvire a lui Dumnezeu: Ortodoxia. Aceste prefaceri lăuntrice, ale celor care au aflat calea mântuirii, rămân adesea necunoscute, căci se fac fără surle şi trâmbiţe.
Noii veniţi în Biserica lui Hristos au o râvnă mare în a se adăpa de la Izvorul vieţii şi o conştiinţă mai limpede a comorii duhovniceşti pe care Tradiţia a păstrat-o şi o îmbogăţeşte neîncetat.

Noi, cei care ne-am „născut” ortodocşi şi avem în urma noastră un şir lung de înaintaşi ce au crezut şi au slujit drept lui Dumnezeu, ne mulţumim cu puţin, deşi avem totul la îndemână: biserici, mănăstiri, preoţi, Sfinte Taine, cărţi, cuvioşi şi mucenici care au dat mărturie pentru Adevăr în zilele noastre.
Maria Ballasch şi Ekaterina Roth, împreună cu familia lor, saşi din Ruşciori – Sibiu, au avut fericirea de a cunoaşte doi uriaşi ai Duhului: ieromonahul Arsenie Boca şi preotul Miron Mihăilescu. Pe Părintele Arsenie l-au cercetat de zeci de ori pentru sfat şi îndrumare, în vremea când picta biserica „Sfântul Nicolae” din satul Drăgănescu. Preotul Miron Mihăilescu de la Ocna Sibiului le-a fost călăuză şi duhovnic. Sub înrâurirea lor au îmbrăţişat Ortodoxia.
Hrana duhovnicească pe care au primit-o de la prietenii lui Dumnezeu ne este acum împărtăşită, căci „bine e ca lucrurile lui Dumnezeu să le descoperi şi să le lauzi” (Tobit 12, 7).

Ion Costin Manoliu

NEDESPĂRŢIRI

Poartă-te ca cei de demult, cu dorul de-a ne întâlni pe veci Acasă...
Părintele Arsenie Boca

Într-o zi de primăvară, în postul Paştilor, către sfârşitul anilor ’80 ai veacului trecut, mergeam cu sora mea la Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Urma să urcăm scările care pleacă din dreptul şcolii de artă. Când am pus piciorul pe prima treaptă, am văzut un bărbat coborând. Am tresărit: Părintele Arsenie! Ne-am uitat şi n-am putut zice nimic. Părintele cobora şi cu ochii săi albaştri precum cerul se uita fix la noi. A ajuns în dreptul nostru, a zâmbit, s-a înclinat, ne-a salutat plecând capul şi s-a dus mai departe. Noi n-am putut zice nimic. După ce s-a depărtat puţin, Ekaterina mi-a spus:png
- Tu! Eu fug după el!
- Nu te duce, că nu permite treaba asta. Dacă nu s-a oprit, ştie el de ce.
Era îmbrăcat cu nişte pantaloni bej şi o jachetă maro. Purta pălărie şi avea în mână o geantă. O femeie care locuia pe strada Morilor l-a văzut de la balcon, l-a recunoscut, a coborât, dar nu l-a mai văzut. Am aflat apoi că fusese la preotul Teodor Bodogae, colegul său de bancă la Academia Teologică din Sibiu.
În tinereţe, în 1946, Părintele Arsenie a făcut grafica pentru coperta cărţii Despre viaţa în Hristos de Sfântul Nicolae Cabasila, tradusă de Părintele Bodogae, care în ianuarie 1990 avea să scrie în Telegraful Român:
„Plecarea dintre noi a părintelui Arsenie are o semnificaţie a ei. Arestările şi deportările prin lagăre, dar mai ales viaţa de hărţuială necontenită prin care a trecut, atât el cât şi alţii, sunt tot atâtea dovezi că, în fond, cele două feluri de suferinţe, sângeroase şi nesângeroase, fac parte din acelaşi plan de slăbire, respectiv   de nimicire a credinţei creştine din sufletul poporului român. De aceea, alături de dogoarea jertfelor acestui Crăciun românesc îndoliat, anii lungi de nedreptăţi şi ameninţări, de care a avut parte şi părintele Arsenie, îşi au desigur locul şi amintirea lor.”
În 1987 am fost la Drăgănescu de praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. 
Era multă lume. Părintele Arsenie a zis atunci:
- Cei căsătoriţi aşa să rămâneţi. Iar cei necăsătoriţi să nu vă mai căsătoriţi.
E un cuvânt greu, numai pentru cei care-l pot duce. Cred că atunci l-am văzut ultima oară. Părintele a stat apoi mai mult retras la Sinaia, locul unde avea chilia sa, într-un aşezământ în care mai multe călugăriţe, scoase în 1960 din Mănăstirea Prislop, se stabiliseră începând din 1969.
În noiembrie 1989, cu oameni de la Ruşciori şi Sibiu, am vrut să mergem cu autobuzul într-un pelerinaj la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea, la Sfântul Grigorie Decapolitul, care a trăit în veacul al IX-lea. Are moaşte întregi, făcătoare de minuni şi e prăznuit pe 20 noiembrie.
Chiar eu – Ekaterina – am umblat ca să adun banii. Dar nu ne-au lăsat să mergem pe 20 noiembrie. Era în perioada aceea un congres al partidului comunist şi nu permiteau oamenilor să circule în grupuri. Am amânat pelerinajul la Mănăstirea Bistriţa pentru ziua de duminică 3 decembrie. Am pornit de dimineaţă ca să ajungem în capul satului, de unde urma să ne ia autobuzul. Când am ajuns la punte, a ieşit înaintea noastră poştaşul şi ne-a zis: - Nu mai mergeţi la mănăstire, pentru că mergeţi la înmormântarea Părintelui Arsenie. Parcă ne-a pălit cu ceva. Nu ne venea să credem.
Cei de la Sibiu aflaseră că Părintele Arsenie Boca a trecut la Domnul pe 28 noiembrie la Sinaia şi au hotărât ca autobuzul, care era plătit, să ne ducă a doua zi, luni 4 decembrie 1989, la înmormântare, la Mănăstirea Prislop. Când am ajuns în curtea mănăstirii, am auzit clopotele şi l-am văzut pe Părintele întins în sicriu. După ce slujba a fost gata, ne-am dus şi i-am sărutat mâna şi Evanghelia. Era frig. Era un pic de zăpadă. Părintele avea mâinile roşii şi calde! Apoi am urcat sus în cimitir, la mormânt. Atunci erau acolo doar trei-patru morminte. Copacii erau mai puţini şi mai mici.
La înmormântare au fost cam 200-250 de oameni. Cei care au aflat şi au avut cu ce să ajungă. Aşa s-au rânduit lucrurile pentru noi, încât am fost la înmormântarea Părintelui Arsenie. De atunci, cât am putut, am mers la Prislop, la crucea Părintelui, ca să ne rugăm,
să-i mulţumim. Ne-a spus Părintele Arsenie şi cuvântul acesta:
- Dacă aţi trage un pic dvera şi aţi vedea ce e Dincolo, nu v-ar mai trebui nimic de aici.

PărinteleMironMihăilescuPărintele Miron Mihăilescu (foto) şi-a prevăzut moartea. Vineri, pe 4 septembrie 1998, ne-am dus la biserică, la Ocna, dimineaţa la 6, la Sfânta Liturghie, şi ne-am împărtăşit. Apoi am mers acasă la Sfinţia sa. Părintele Miron s-a aşezat lângă mine. Stătea într-un fotoliu şi mi-a spus: - Nu vinerea asta, ci vinerea cealaltă. - Tulai, Doamne! N-am zis nimica. Fiul meu, Martin, s-a dus până la toaletă. Părintele Miron s-a ridicat în picioare şi pe ambii obraji m-a sărutat.
- Tulai, Doamne! Chiar pleacă Părintele! – am gândit, dar n-am putut să zic nimica. Am stat, am povestit, se tot uita Părintele la noi, se tot uita.
Marţi a fost praznicul Naşterii Maicii Domnului – 8 septembrie. După slujbă, nu ştiu cum s-a brodit de am rămas numai eu în faţa bisericii. Ai mei nu ieşiseră ca să plecăm acasă. Eram cu căruţa. N-aveam maşină atunci. A ieşit Părintele Miron îmbrăcat în reverendă. Părintele Savu era încă în biserică. L-am văzut uitându-se roată de jur împrejur, cu mâinile ridicate, binecuvântând toată localitatea.
Vineri, 11 septembrie 1998, Părintele Miron a slujit iar Sfânta Liturghie. După slujbă, pe la ora 9, a plecat la Sibiu. În Ocna, în staţia de autobuz, s-a întâlnit cu un altpreot şi i-a zis:
- Nu vezi, frate, ce lumină e?
- Sigur, e lumină, ui’ ce soare!
- Nu. Nu vezi ce lumină e?
- Ba da. E lumina soarelui.
- Nu. E o lumină deosebită!
A ajuns la Sibiu şi a împărtăşit acolo câţiva oameni. Apoi s-a dus la o profesoară, la Sibiu, şi a rugat-o să-l lase să facă baie. S-a spălat şi când a ieşit din baie i-a zis: 
- Aşa mi-i de rău...
S-a pus pe pat şi a adormit. A plecat la Domnul. A chemat profesoara un preot care l-a dus la spital, unde au confirmat că murise. N-am plâns după părinţii mei cum am plâns după Părintele Miron. Înmormântarea a avut loc duminică. Luni ne-am dus iar la biserică, la Ocna. Biserica era învelită în lumină şi curcubeul venea peste biserică până jos, ca o panglică. Ca să vedem cine a fost Părintele Miron. Mi-a zis odată:
- Mi l-am luat ca exemplu pe Sfântul Alexie – omul lui Dumnezeu. Bun chip de pocăinţa şi-a luat. Aşa a fost şi Părintele Miron: omul lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a înlesnit să întâlnim „pe cineva a cărui iubire-lumină a aprins-o El”, oameni aleşi prin care ne-a îndrumat. Urmaşi ai lui Hristos.
Auzind că astăzi se găsesc „bine-voitori” care, fără să-i fi cunoscut, defăimează şi ponegresc pe prietenii lui Dumnezeu, Stareţul unei mănăstiri din Munţii Apuseni a spus: - Să împroşti cu noroi e uşor. Mai greu e să fii.
Părintele Teofil Părăian, care i-a cunoscut bine pe aceşti mari înduhovniciţi – Părintele Arsenie şi Părintele Miron –, a lăsat mărturie zicând: Din câţi oameni am cunoscut eu, care au lucrat în Biserică, consider că Părintele Arsenie a fost cel mai de vârf: Culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor în contemporaneitatea noastră. 1α
La plecarea la Domnul a de-Dumnezeu-Cuvântătorului de la Ocna, a spus: „Acum, când ne despărţim fără a ne despărţi de Părintele Miron, mulţumim lui Dumnezeu că şi-a revărsat binefacerile Sale peste lume şi prin acest Părinte bun, milostiv şi iubitor de oameni, pe care l-a ales şi l-a binecuvântat. Acum sunt sigur că se află în ceata drepţilor şi a sfinţilor, pentru că şi-a pregătit loc de veci la Dumnezeu şi în sufletele oamenilor. Nu îl poate lua nimeni de la noi, în sensul că nu ne putem despărţi de un om cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Părintele Miron va rămâne împreună cu noi. El este viu în Dumnezeu”.2μ
Ei sunt pentru noi toţi pilde vii, chipuri de pocăinţă, grabnic ajutători pentru cei care vor să fie, asemenea lor, împreună-lucrători cu Dumnezeu. Să le citim cărţile. Să ne folosim de ştiinţa îndumnezeirii pe care ne-au lăsat-o. Să-i chemăm în rugăciune!
Îi purtăm în inimă, cu nădejdea că vom fi împreună... Acasă. 
Nedespărţiţi.

Maria Ballasch, Ekaterina Roth

3 Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, p. 57
139 Daniil Stoenescu, Episcop-Locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie – „Omul îmbrăcat în haină de in” şi„Îngerul cu cădelniţa de aur”, p. 203
142 Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, p. 48


α Părintele Teofil, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, p. 147
μ Iubind ca Dumnezeu, Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mijhăilescu, p. 23


 

 

 

0
0
0
s2sdefault
Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.