D-na Aspazia, când l-aţi cunoscut pe Părintele Justin?

Pe Părintele Justin, l-am cunoscut după '89, cred că prin 90, iarna la Crăciun. Atunci am venit eu la Petru-Vodă ca să-l cunosc pe Părintele.

Care a fost prima impresie pe care v-a făcut-o Părintele?

În primul rând l-am recunoscut pentru că eu nu ştiam cum arată. Eram afară între cei care aşteptau la coadă ca să intre şi Părintele a ieşit ca să miruiască un autocar. Venise un autocar plin cu pelerini, eu nu ştiam că a ieşit ca să-i miruiască - că am văzut pe urmă - dar cum a ieşit pe uşă, am zis: „Ăsta e Părintele”. Avea o figură nu numai luminoasă, dar care şi revărsa Lumină. Adică primul lucru pe care îl observai era lumina feţei lui. Am avut şi discuţii în contradictoriu cu Părintele. Ele au fost pe seama proceselor pe care începuseră să le facă ai noştri, să ceară reabilitare şi bani ca şi cum suferinţa ar putea fi cântărită în bani.
Noi am primit subvenţii, că aşa le-au numit „ei”, subvenţii pe care le-au dat pentru anii de închisoare şi erau meritate. Era munca noastră pe care „ei” ne-au furat-o. Erau salariile, pensiile pe care le-am fi primit dacă am fi fost afară. Fiecare dintre noi n-am fost terchea-berchea. Am fost oameni care am fi fost utili societăţii. Însă cărei societăţi? Noi ne-am ales societatea din care să facem parte şi pentru asta, „ei” ne-au pedepsit. Şi eu m-am supărat foarte tare - dar nu numai eu - au fost mai mulţi dintre noi care au spus: „Adică cum (să ne cerem drepturile)?”. În primul rând un creştin nu face procese. Ştim lucrul ăsta. Judecata este la Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cineva ne-a greşit şi nu suntem în stare să-l iertăm, îl lăsăm în plata Domnului, nu îl dăm în judecată.
Eu când am aflat că Părintele a dat binecuvântare unora şi altora care au venit şi au cerut-o pentru lucrul acesta, m-am întristat foarte tare şi m-am şi pornit la Părintele şi i-am spus: „Părinte, cum aţi putut să daţi binecuvântare pentru aşa ceva?”. Părintele s-a uitat la mine şi a început să zâmbească şi eu m-am înfuriat atunci în sinea mea, zicându-mi: „Eu vin cu o durere şi Părintele râde de mine!” Dar Părintele se amuza pentru că era de aceeaşi părere cu mine. După ce m-a lăsat şi i-am vărsat eu toate argumentele pentru care nici într-un caz lucrul acesta nu trebuia făcut de aşa-zişii martiri - care martiri, care cer preţ pentru martirajul lor? - şi să ne reabiliteze (Cine să ne reabiliteze? Fiii celor care şi-au bătut joc de noi şi de fapt prin noi de Domnul nostru Iisus Hristos? Vin eu ălora să le cer reabilitare?), şi pe măsură ce mă înfuriam şi îi explicam pricinile supărării mele, Părintele zâmbea tot mai mult şi la urmă a zis: „Stai, măi fată, să-ţi explic, Ăia care cer lucrurile astea, nu sunteţi voi.
Cei care au venit şi mi-au cerut binecuvântare erau foarte amărâţi şi sunt copiii lor care îi împing la asta", pentru că începuseră să dea sume foarte mari ca răscumpărare. Iar eu i-am spus Părintelui: „Dar nu vedeţi că se vor da sume mari doar în prima tranşă şi pe urmă sume tot mai mici, dacă nu dintr-odată deloc?”. Şi Părintele a zis: „Nu, nu vor face lucrul ăsta” şi a spus: „Şi eu m-am înscris pentru reabilitare”. Iar eu am rămas uimită şi am zis în sinea mea: „Doamne, Părinte şi eu care am venit cu gura mare, cu osândă!”. Şi i-am spus: „Părinte, nu o să primiţi nimic”. Şi Părintele: „Ştiu. Eu nu o să primesc nimic, dar vreau să le arăt ăstora care au venit şi mi-au cerut binecuvântarea, că mi-au cerut-o pentru nimic”.
De fapt „ei ” voiau ca acei bani să ajungă la ai lor, pentru că (după „ei”) martirii sunt martiri şi sunt martiri mai martiri decât martirii. Sunt morţi eroi, dar sunt morţi, mai morţi şi mai eroi. Ăia sunt cei care intră în Holocaust. Deci „ei” au vrut să recompenseze foarte tare pe aşa-zişii pătimitori în urma Holocaustului din România şi au dat această lege. Şi apoi au redus-o, după care au retras-o exact aşa cum am prevăzut şi cum ştia şi Părintele că o sa se întâmple.
Mi-amintesc că a venit la mine unul care era cel mai bun prieten al vărului meu care făcuse şi el vreo 13 ani de închisoare şi pentru care aveam foarte mult respect pentru că ştiam de la vărul meu ce coloană verticală a avut, şi mi-a spus: „Uite, ţi-am adus imprimatele astea şi am să vin cu un procuror să-l dai în judecată pe Vişinescu” - el ştia ce mi-a făcut mie Vişinescu - „şi tu să fii pregătită. Citeşte imprimatele, vezi ce trebuie să răspunzi procurorului”. Iar eu i-am răspuns: „Să fii sănătos! Ia-ţi-le aşa cum le-ai adus şi să nu mai vii la mine dacă vii cu treburi de felul acesta. În primul rând creştinul nu face procese, ştii foarte bine lucrul acesta - noi l-am lămurit foarte bine în închisoare toţi între noi, am fost toţi hotărâţi să nu cerem revizuire, reabilitare, socoteli de felul ăsta - astea ni le va da Domnul, ca să fie meritele noastre, dacă ni le luăm de aici, să fim sănătoşi, înseamnă că nu ştim ce să alegem şi în al doilea rând, eu pe acesta l-am iertat din capul locului.
Din capul locului, eu am zis: «Doamne, nu îi da succes anchetei pe care o face şi pentru aceasta eu primesc orice pedeapsă de la el, iertându-i, fiindcă ştiu că asta Îţi place». Deci, eu din capul locului nu am avut nicio treabă cu omul acesta”. Zice: „Da, dar ce ţi-a făcut el ţie, îl bagă în puşcărie pe viaţă”. Şi zic: „Dacă eu l-am iertat, cum să-l bag în puşcărie pe viaţă?”. Până la urmă el m-a înţeles şi a plecat. Şi eu i-am spus Părintelui: „Uitaţi-vă, Părinte, ce am făcut eu cu Vişinescu” şi el mi-a zis: „Bravo ţie! Bine că ai putut. Nu toţi au putut să ierte aşa, în felul ăsta, din capul locului”. Şi când m-am ridicat să plec, el s-a întors către toţi ceilalţi care erau de faţă la discuţia noastră şi a zis: „Să o ascultaţi pe Aspazia că ea e fata Căpitanului”. Şi atunci aşa m-am ruşinat şi i-am spus: „Să-mi iertaţi, Părinte, vehemenţa”. Şi Părintele a zis: „Mi-a plăcut foarte mult”, și de aia zâmbea, că ii plăcea ce spun, nu pentru că voia să râdă de mine.

Ştim că Părintele Justin avea regretul că nu s-a săvârşit în temniţă, ca mucenic...

Toţi am avut regretul acesta. În primul rând pentru că noi ştiam că ieşiţi afară, ne contaminăm de duhul de afară. Vrei, nu vrei, aşa se întâmplă. Când trăieşti într-o lume demonică, simţi duhul acela rău. În al doilea rând, noi ştiam că Iisus a spus aşa: „Nu există dragoste mai mare decât aceea a prietenului care îşi dă viaţa pentru prietenul lui”. Or, Iisus a fost prietenul nostru. Noi ne-am angajat de bunăvoie, am zis: „Pentru Hristos, pentru Cruce şi pentru Patrie, suntem gata oricând pentru moarte". Deci voiam moartea pentru ce am oferit noi. Nu o mucenicie care nici n-a fost până la urma urmei mucenicie! Cum să spun, a fost osânditoare pentru cei care au făcut-o, pentru noi mai puţin. Şi am să vă explic de ce. La început şi noi am zis că toţi cei care au murit în chinuri, blasfemiind şi bătând, au căzut. I-am considerat căzuţi. Nu ştiam ce va face Domnul cu ei, că erau căzuţi în numele Lui, dar erau căzuţi.
Noi ştiam că Domnul este drept şi judecă aşa cum vede, numai că judecata Domnului este cu totul altfel decât a oamenilor. Deci pentru noi moartea era acceptarea lui Iisus, a jertfei noastre de viaţă. A fost o chemare că am suferit în numele Sfintei Cruci, dar am fi vrut ca Domnul să ne primească jertfă totală pentru că noi am spus: „Suntem gata oricând pentru moarte". Deși știam că libertatea ne ia din virtute, ştiam că jertfa totala este viaţa şi în al treilea rând, pentru noi moartea în condiţiile acelea nu era o hârcă cu coasa, cum o văd românii în folclorul nostru, ci era o mireasă, era rece, era dură, dar noi ştiam că era moartea pe care Iisus a învins-o şi nouă ne-o dădea ca o eliberare. Cei care mureau în chinuri erau absolviţi, erau eliberaţi de suferinţă. Deci, pentru noi moartea era binevenită şi o doream din aceste trei motive. Nu pentru că n-am fi preţuit viaţa. Ştiam că viaţa e un dar al lui Dumnezeu şi nu trebuie să-ţi baţi joc de niciun dar divin, dar în condiţiile acelea, moartea era binevenită.
Şi acum să vă spun de ce am fost noi onoraţi, fericiţi şi ne-am considerat binecuvântaţi pentru că am făcut această închisoare şi n-am mai fost supăraţi că Dumnezeu nu ne-a preferat şi pe noi cei care am supravieţuit, mucenici. Diavolul a aflat foarte multe din tainele Domnului, de la oameni. El nu are cunoaşterea divină, cunoaşterea lui este cea luciferică, că există şi o cunoaşterea satanică şi este bine întemeiată pe linia răului, bineînţeles. Există o ştiinţă a răului, o cunoaştere a răului, noi vedem cum se aplică, câte viclenii sunt, ce subţirimi de spirit are şi răul. Deci el a aflat prin oameni şi mai ales prin psalmistul şi profetul David că atunci când omul se aseamănă dobitoacelor, pierde mântuirea. El spune clar asta în Psalmul 48: „Omului bine fiind s-a asemănat dobitoacelor” şi deşi Te binecuvântează pe Tine, el nu ştie că făcându-se asemenea dobitoacelor, a intrat pe linia strămoşilor înapoi, în infernul cel veşnic pe care nu-l mai poate părăsi singur. Numai Dumnzeu îl poate scoate de acolo. Una din metode este că pe o linie genetică, dă un handicapat care duce fericit crucea lui până la sfârşit. El este fericit şi bucuros nu pentru că se bucura de handicapul în sine, ci pentru că are o preștiință, o cunoaștere harică că el va scoate de pe linia strămoşilor lui întreaga spiță care a căzut prin asemănarea cu dobitoacele. Şi atunci ce a zis diavolul? „Îi asemăn pe toţi cu dobitoacele şi le pierd mântuirea, deci le iau moştenirea umană a bunului Dumnezeu. Și aşa nu se va mai lăuda că oamenii sunt: fiii Lui. Vor fi ai mei".
Şi a început să ne aducă în starea de dobitoace, crezând el că metoda cea mai bună este metoda lui Macarenko - „ei asta ne-au aplicat nouă - şi anume obţinerea acestei asemănări prin reflexele condiţionate, aşa se numesc medical, adică o metodă de teroare aplicată cu porţia de aşa natură încât omul care primeşte această „educaţie”, nu mai rămâne om, pentru că este redus la frică şi la spaimă. Omul de frică, o frică inconştientă, animalică. Cu adevărat, ştie că dacă nu trage la car primeşte biciul. Şi diavolul s-a pornit temeinic pe lucru. A văzut că omul are o rezistenţă la care nu se aştepta. Nici noi nu ne-am dat seama că rezistenţa noastră, deşi căzuţi, era totuşi rezistenţă. De ce? Pentru câ toţi cei care au bătut şi au schingiuit şi au blasfemiat şi au ascultat tot ce le-a spus stăpânul băţului, au făcut-o pentru câ au pierdui calitatea de rezistenţă a omului. Adică prin reflexele condiţionate a fost spart pragul pe care Dumnezeu l-a dat omului pentru suportabilitate. Dumnezeu i-a dat omului o putere de a rabda. Deci el n-a ales sa spuna blasfemii şi să bată. El nu a mai putut suporta teroarea pentru că s-a frânt legea firii lui, s-a frânt bariera până la care omul poate să suporte. Şi atunci ce s-a întâmplat? Am băgat de seamă că toţi aceştia când mureau, mureau în lumină. Mureau cu un chip luminos nemaipomenit, fericiţi. Nu era o fericire venită din faptul că „în sfârşit mi-a venit moartea şi m-a eliberat”. Era ceea ce vedeau ei în clipa în care plecau. Se vedea clar în ochii lor, pe faţa lor că au o viziune: îşi vedeau mântuirea, vedeau unde pleacă, vedeau că cel care vine să despartă sufletul de trup este îngerul Domnului şi nu diavolul.
Cel mai clar s-a văzut lucrul acesta pe Costache Oprişan şi era normal să fie aşa, pentru că el a fost cel mai torturat dintre torturaţi. De pildă, dacă voiau să facă pe cineva să bată pe altcineva, îl trimiteau întotdeauna la Costache. Deci el era ciuca bătăilor pentru toţi cei care cădeau şi acceptau să-şi bată aproapele. Dar nu numai că a fost cel mai torturat, dar era de o curăţie sufletească cum nu vă puteţi imagina. Omul simplu, omul de rând simte sfinţenia ca dovadă că toţi sfinţii au fost întâi sfinţiţi de popor.
Poporul i-a ales întâi pentru că are această previziune, această intuiţie, ca să spun aşa în termeni mai noi. Deci, noi toţi ceilalţi care l-am cunoscut, l-am considerat o excepţie, nu un om. în închisoare, ştiţi care era porecla lui? „Serafim”. Când a murit, în toţi pereţii, a răsunat în Morse: „A murit Serafim”. Serafim, când şi-a dat duhul, era o zi neguroasă, povesteşte părintele Calciu. N-avem de ce să nu-l credem pentru că în afară de faptul că ştim că spune adevărul, lucrul acesta este confirmat şi de ceilalţi doi care erau atunci în celulă cu Costache.
Unul dintre ei e Marcel Petrişor. Deci era o zi neguroasă, nu era pic de lumină, nu era rază de soare, erau nori negri care tac ziua aproape un apus, un amurg şi toţi au zis: „Uite, plânge şi natura după el”. Insă în momentul în care l-au dezbrăcat şi l-au aruncat pe targă, bunul Dumnezeu l-a reîmbrăcat într-o rază de lumină. De unde a venit? De unde s-a iscat? Nu era pic de soare, sa-l fi căutat cu lumânarea. Chipul lui a devenit atât de luminos şi a fost atât de îmbrăcat în lumină încât, spune părintele Calciu, „părea făcut din aur”. Şi pe pieptul lui a apărut o floricică albastră care este simbolul credinţei şi al neuitării, al neîmpietririi. O floricică de nu-mă-uita. De unde a apărut?
Cine a pus-o? Ştim că pe toţi îi dezbrăcau înainte de a-i duce în groapa comună. Noi ziceam că îi dezbracă ca să-şi bată joc până şi în ultima clipă de trupul acela schingiuit. Am bănuiala că era un ritual demonic, de vreme ce atunci când l-au dezbrăcat pe Oprişan, l-a îmbrăcat Dumnezeu în lumină, nu în momentul în care şi-a dat duhul. Şi atunci am înţeles foarte bine că diavolul a vrut să facă din noi o herghelie de animale, de oameni căzuţi din veşnicie, de oameni deveniţi animale, pierzând dreptul la mântuire, iar Domnul a pus în locul acestei herghelii, o legiune de martiri, mucenici, mărturisitori, oase sfinţite prin martiraj, oase care izvorăsc mir şi care fac minuni. Şi dintre mărturisitori, cei mai buni şi mai iscusiţi, au devenit sfinţi.

Ce alte amintiri vă mai leagă de Părintele Justin?

Pentru mine cel mai cutremurător a fost momentul în care m-am dus să-mi iau rămas bun de la Părintele, când era deja pe catafalc. Ce s-a întâmplat? Eu, când am împlinit 80 de ani, am scris „Adusu-mi-am aminte”, cartea pe care am dedicat-o îngerului păzitor şi în care reiau fragmentul în care am simţit pas cu pas ajutorul îngerului păzitor. Şi povestesc toate împrejurările în care m-a ajutat miraculos şi cum m-a ajutat. In cartea aceasta aduc şi o informaţie din lumea noastră care nu era cunoscută şi pe care Părintele Justin o cunoştea. El mi-a mulţumit că i-am adus-o la cunoştinţă şi ca să nu dispară cartea din cauza aceasta, am venit şi i-am cerut binecuvântare pentru tipărire. Şi am zis când am cerut binecuvântarea: „Părinte, să-mi daţi o binecuvântare mai apăsată că s-ar putea să fie ultima”. Nu ştiu, aşa am simţit eu atunci. Şi Părintele a zis: „Cum ultima? Stai puţin. Dar tu ce vârstă ai?”. Şi eu am spus: „80 de ani”. Şi Părintele a stat şi ca şi cum ar fi văzut ceva sau ar fi calculat ceva - pe urmă mi-am dat seama că a calculat - a zis: „Păi, stai că mai ai până la 89 de ani”.
Noi am înţeles atunci - toţi am înţeles - că voi muri la 89 de ani, dar Părintele a calculat care va fi vârsta sfinţiei sale când îmi va da ultima binecuvântare. Am înţeles lucrul acesta abia când mi-am luat rămas bun. Părinţii m-au lăsat mai mult să stau lângă catafalc şi am simţit pacea, liniştea Părintelui, bucuria cu care pleca şi parcă voia să-mi zică: „Ţi-am spus eu...”. Părintele era foarte mulţumit şi cred că a plecat ca martir, nu ca mărturisitor, l-am simţit bucuria. Şi cum i-am simţit-o? Am primit icoana gândită de maicile de la Diaconeşti pentru Părintele şi eu am pus-o sub crucea care e acolo sub candelă şi beculeţul care arde acolo s-a stins. Iar eu m-am întristat foarte tare şi m-am întrebat:„Oare de ce s-o fi stins?”. Apoi mi-am zis: „Sunt becuri mici din alea de pom de Crăciun şi sigur s-a ars”. Şi a trecut ziua. Seara când am venit să mă culc, când mi-am închinat perna, am văzut lumină şi când am ridicat ochii, becul se aprinsese din nou. Eu mi-am zis că a fost felul in care Părintele m-a salutat. A vrut să-mi atragă atenţia că e acolo.

(Sursa text)