"Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om. Așa, omul va avea de toate"(Părintele Arsenie Boca). Fiecare păcat aduce cu sine o nouă grijă, drept pentru care, cu cât va ajunge omul mai împătimit, cu atât el va fi sfâșiat de mai multe griji (îngrijorări, temeri). Grija de căpătâi a fiecărui om trebuie să fie mântuirea. Cu cât omul se va îngriji mai mult de mântuirea sa, cu atât grijile lumești se vor împuțina. 

Cei care se lasă în seama lui Dumnezeu, sunt scăpați de griji, El rânduind toate cum voiește și cum este mai de folos fiecăruia. "Lăsați-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi" (I Petru 5, 7). Dumnezeu are grijă de împlinirea trebuințelor oamenilor, nu însă și a poftelor; dacă trebuințele sunt cele ce țin de firea dată de Dumnezeu, poftele sunt cele stârnite ulterior de oameni, căutând în chip pătimaș cele peste trebuința firii. "Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului" (Psalm 54, 25).

Grija care ne scapă de griji 

Fariserii instigau mulțimile să vorbească împotriva lui Iisus Hristos, în vreme ce El le spunea ucenicilor: "Oricine va mărturisi pentru Mine, înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el, înaintea îngerilor lui Dumnezeu" (Luca12, 8). Într-un moment de liniște, un om din mulțime Il roagă pe Iisus să îl ajute în dobândirea unei moșteniri: "Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea." Omul acesta nu a înțeles nimic din absurda luptă a oamenilor cu Dumnezeu, care se petrecea sub ochii lui. Dacă ar fi înțeles durerea lui Dumnezeu, mărturisind dreptatea lui Iisus, ar fi încetat de la sine vrajba sa. Pentru că nu a facut acest lucru însă, el a auzit de la Mântuitorul: "Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi? Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale" (Luca 12, 13-15). 

Cu cât ne vom îngriji mai mult de cele ale lui Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se va îngriji mai mult de cele ale noastre. De aceea, zice proorocul: "N-am vazut pe cel drept părăsit, nici seminția lui cerând pâine" (Psalm 36, 25). Trăind cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, creștinii arată în viața lor tăria credinței. Întorcând spatele lui Dumnezeu, cel necredincios ajunge zdrobit de griji, neștiind că "în deșert se tulbură tot muritorul". 

Autonomia omului, căutată de tot mai mulți oameni, este un mare păcat. Munca săvârșită din credință este binecuvântată, pe când munca săvârșită în sine, nădăjduind greșit, ajunge zadarnică. Dacă munca ar fi cea care ne ține în viață, atunci munca ar trebui să fie dumnezeul nostru. A se strădui omul peste puteri este o nebunie. Dumnezeu este Cel care ne dăruiește toate, iar nu munca în sine. Omul trebuie să se îngrijească numai de ceea ce ține de el, adică să aibă nădejde în dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fără de care nimic nu este cu putință. 

Părintele Arsenie Boca spune: "Dacă omul Il va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumii și a vieții, ceea ce oricum nu e posibil, va avea și atunci cele de trebuință, însă precum un hoț, iar nu precum un fiu, până ce va ajunge să nu mai aibă nimic. Dumnezeu nu se lasă expropriat." 

Chiar nevrând, trebuie să trăim prin credință. Când israeliții erau conduși de Dumnezeu, prin pustie, nu le era îngăduit să aibe grija zilei de mâine , căci hrana se strica. Tot așa și acum, pâinea noastră noi o cerem pentru "astăzi", iar nu pentru mâine . Acest lucru nu implică inconștiența sau indiferența, ci credința vie. 

Mântuitorul a spus: "Nu duceți grija, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Impărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6, 31-33). Cu toate acestea, încă și astăzi, oamenii caută mai mult mâncarea, hainele și bunurile cele trupești, decat Impărăția lui Dumnezeu, trecând cu vederea faptul că, grija de a dobândi Impărăția, aduce cu sine toate cele de trebuință, lipsindu-ne de mulțimea grijillor. (Teodor Danalache)