Iov, resemnat, îi jinduia                                                                                                                          mai adâncile-i răni,                                                                                                                       mai întinsa-i credinţă.

                                                                                                         (F. Strejnicu, Valeriu Gafencu)

"Am avut şansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă…

Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu.

Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat totul şi I s-a dăruit complet şi definitive. A urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a tuturor simţurilor, stăpânirea formelor exterioare de manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine mişcări lăuntrice, aşa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui.

În mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu era stânca neclintită şi pură a credinţei. Omul său lăuntric se desevârşise. Impetuozitatea îi era blândă, dăruirea lui părea că cerşeşte, înălţimile sufleteşti îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil şi umil ca un păcătos. Deşi ascultat de toţi, era smerit ascultător, deşi slujit în boală, părea că el slujeşte, deşi epuizat de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort intru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu.

Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. În Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima,unirea trupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamneilor în Hristos, pacea, armonia şi unitatea lumii.

Deşi adânc interiorizat, el comunica vioi, inteligent, înţelept cu oamenii. Era dăruit cu o putere tainică ce a atrage, de a impresiona, de a lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Cuvântul îi era plin de autoritate, de putere, de autenticitate. Valeriu cucerea, polariza, dinamiza, uimea, strălucea.

Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi modest, care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu sine, avea multă înţelegere pentru lume, cu toate rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea oamenilor, era trist şi se ruga fierbinte pentru ei, făcându-şi un ţel supreme şi jertfelnic din izbăvirea lor.

El singur mărturisea, spre sfârşitul vieţii: „Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată liberatatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor”.

Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniţă, foame, frig, prigoană, umilinţă, teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi naşterea altora, un sfârşit care a venit lent, conştient, chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin puterea dată lui de Sus şi a ajuns la biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu.

Testamentul său pentru cei apropiaţi a fost însuşi Testamentul Domnului noastru Iisus Hristos, precum şi aceste cuvinte: «Eu plec acum, şi chiar dacă viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicirea adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui Îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în vecii vecilor.»

În ziua de 18 februarie 1952, în penitenciarul Târgu-Ocna, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, dar cu bunăvoinţa lui Hristos, a rămas prezent în lume, ca prin rugăciunile şi iubirea sa să ducă împreună cu noi crucea mânturirii neamului omenesc. Amin."

Sursa: Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă”, Ediţia a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 221-223.