Naşterea Domnului şi bătrânul Moş Crăciun

Crăciunul, numele vechi şi popular al sărbătorii Naşterii Domnului, specific limbii române, a stârnit interesul deosebit al tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de etimologie. Ceea ce frapează astăzi, la acest nume, este faptul că, iniţial, a fost folosit numai ca nume de botez, astăzi, acest prenume a cunoscut o dezvoltare mai mare în cadrul numelor de familie, al toponimiei şi al numelor de flori, mai ales ale acelora care înfloresc în preajma Crăciunului, toate fiind indicii semnificative pentru vechimea lui în limbă. Lingviştii români şi cei străini s-au străduit şi se străduiesc şi astăzi, în mod constant, să găsească „piatra filosofală“ a etimologiei lui în afara evenimentului special pe care îl semnifică această vocabulă.             

Ultima teorie, acceptată în mare măsură și de specialişti, are în vedere termenul latinesc creationis cu sensul de „procreare, creare, creaţie”, şi nu cel de-al doilea termen latin natales,-ium cu sensul clar de “naştere”, “origine”, termen păstrat în toate limbile romanice cu sensul de Crăciun sau Naşterea Domnului.
Dar de unde moşul în sintagma Moş Crăciun? Din explicaţiile oferite de cercetătorul Christian Ionescu, autorul Micii enciclopedii onomastice, reţinem una care ne este utilă în demersul logic al demonstraţiei noastre. „Intr-o cronică din Novgorod din anul 1143 cuvântul în discuţie desemna solstiţiul de iarnă, chiar numele unei divinităţi a iernii“ (MEO, p. 94), o idee la care se adaugă o singură precizare, făcută de N. A. Consantinescu, autorul Dicţionarului onomastic român, cu privire la această sursă: „personificat în folclor - Moş Crăciun“ (DOR, p. 36). Sintagma Moş Crăciun constituie şi punctul nostru central, pe care se axează înlănţuirea de fapte, provenite din surse interdisciplinare, spre a dovedi că cele două cuvinte alăturate au un sens nou de mare adâncime spirituală.

Cuvântul moş a fost explicat multă vreme de specialişti, de marii lingvişti, ca un derivat regresiv de la moaşă, o vocabulă veche românească, a cărei etimologie este explicată printr-o trimitere cu confer, o posibilă înrudire cu albanezul moshe „vârstă“ (DLR, serie nouă, 1968, DEX, 1975). Peste zece ani, prof. univ. Grigore Brâncuşi repune în discuţie termenul şi îl declară „cuvânt autohton“ (Vocabularul autohton al limbii române, 1983), deci a fost recunoscut ca fiind un „cuvânt autohton geto-dac“, opinie însuşită şi de lingvistul, specializat în slavistică, Gheorghe Mihăilă, în lucrarea sa de termeni din limba veche, Dicţionar al Limbii Române vechi, sfârşitul sec. al X–lea începutul sec. al XVI–lea, apărut în 1974. Alţi comentatori ai numelui Crăciun preiau o teorie a unui lingvist albanez, Cabej, care crede că termenul albanez crăţun, cu sensul de “butuc care se pune în foc”, în noaptea de Anul Nou, prin extensie, şi în noaptea de Crăciun, ar fi un termen legat de o zeitate din cultul soarelui, o zeitate care semnifica renaşterea. Fără nici o motivaţie, teoria s-a răspândit şi a fost adoptată de mulţi amatori de etimologie, dar ea nu intră în atenţia noastră, spre a fi combătută, eliminarea ei se face de la sine.

Ne oprim doar la cei doi autori de dicţionare onomastice, pe care i-am menţionat în mai multe rânduri. Nici unul, dintre cei doi, nu au avut în vedere sensul primar al termenului moş, prin care se explică alăturarea lor în sintagma românească Moş Crăciun. În acest caz, important este faptul că nu avem de-a face cu sensul „bătrân“, atribut al vârstei înaintate, ci cu un sens opus acestuia, acela de „vlăstar“, „mlădiţă“, prin analogie, „fiu“, sau “moştenitor”, sensuri înregistrate în limba greacă veche moscoV (móschos) şimosceia (moscheía), de aici și termenul românesc moşie adică „proprietatea primului exemplar al unei familii, care este lăsată moştenire spiţei neamului“. În limba română veche nu este atestat acest sens de „vlăstar“ sau „fiu“ al cuvântului moş, dar există verbul derivat de la moş, “a moşí”, cu sensul „a scoate moşul“, „a aduce pe lume moştenitorul“, al cărui sens figurat este cel de „întemeietor“, „cap“. Astfel în Vechiul Testament, “moşul şi moaşa” sunt numiţi protopărinţii, Adam şi Eva,întemeietorii neamului omenesc, sens întâlnit în Biblia de la Bucureşti 1688, sau în Letopiseţul lui Grigore Ureche care scrie:„Am aflat cap şi începãtură moşilor de unde au izvorât în ţară“ (DLR, serie nouă, s.v. moş). Anunţarea venirii lui Mesia, ca trimis al Tatălui, este fãcută de profeţii mesianici ai Vechiului Testament, și este exprimată în modul cel mai clar, în Cartea lui Isaia: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe“ (Isaia 11, 1–2). Prin acest sens al cuvântului moş se clarifică şi bătrâna sintagmă Moş Crăciun. Cel care se întrupeazã şi se naşte este Întemeietorul creştinătăţii, aşa cum Adam este cel prin care s-a creat umanitatea. „Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul unui ascendent primordial“ (Dumitru Stăniloae, în articolul “Moş Crăciun <moşul Naşterii lui Hristos>” în Lumea Creştină, 25 decembrie, 1992).

Dacă sensul lui moş, cel de „începător“, „întemeietor“ a putut fi clarificat, fiind atestat în textele vechi, să încercăm să-l descifrăm şi pe cel de-al doilea termen al sintagmei, cel de Crăciun, sinonim pentru sărbătoareaNaşterea Domnului. Acest nume are la bază o sintagmă folosită în prima parte a culturii creştine bizantine, când cultul în biserică era practicat în limba greacă, şi când se utiliza sintagma, gennhsewV tou Cristou (Gennéseos tou Hrístou), literar, iar în demotică, adică în limba populară, acest nume al sărbătorii era cunoscut în forma contrasă, Cristou genna (Christu génna), adică Naşterea Domnului. După cum am văzut şi în cadrul altor nume, intrate prin filieră greacă, o dată cu neînţelegerea de către vorbitorii de limbă greacă, de altă etnie decât cea grecească, prin uitarea ce se intalează prin neutilizare, s-a şters transparenţa, expresia sau cuvântul s-a opacizat, el nu mai era clar şi a început deteriorarea formei fonetice iniţiale şi astfel s-au cristalizat formele orale, ca *Christughína, *Christugena, Cristuiena, *Christúna, *Crăstúna, Crăşúna, Crăciúna, Crăciun, forme din ce în ce mai îndepărtate de construcţia iniţială. Variantele cu steluță sau asterisc sunt neatestate. Marele teolog, Dumitru Stăniloae, cel care a tradus din greacă Filocalia, adaugă cu logica teologului bine informat: „Moşul Naşterii lui Hristos prin care se adevereşte încă o dată de unde a venit creştinismul şi când, în vremurile apostolice.

Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noţiune unitară. Nu este undeva un Moş Crăciun şi altundeva Iisus Hristos“ (idem. ibidem). Deci Crăciun, forma regresivă de la numele popular feminin, Crăciuna, a devenit un nume neutru şi înseamnă Naşterea lui Hristos. Din punct de vedere lingvistic, cele două cerinţe ale unei etimologii corecte, evoluţia fonetică şi cea a conţinutului semantic se află în deplină armonie. În plus, romanitatea creştină exprimă acest minunat eveniment prin păstrarea termenului latin natales “naştere”, prin care se menţine conceptul primar al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, în franceză Noël, în italianăNatale, și în spaniolă Natividad, (popular) Navidad ; noţiune care a fost exprimată şi în limba română veche prin prenumele de origine latină, Enata, cu variantele, Enăscuţ, Enăscuţă, cu referire la Nașterea lui Hristos.

În noua structură românească a sintagmei, Moş Crăciun, accentul cade pe moş. Acesta este văzut ca un continuator al lui Saturn (la romani), Cronos (la greci), Seb (la fenicieni), Zalmoxis (Zeul-moş sau întemeietorul), la daci. Pericle Papahagi, într–un studiu depre Crăciun, a propus o sintagmă latinească, Christi jejunium (Convorbiri literare, nr. XXXVII, p. 670-672), pentru a explica forma de feminin, Crăciuna, cu o mare frecvenţă în limba populară, atât de mare încât s-au creat numeroase legende, în care apare un personaj Crăciuna, un nume care are şi forme derivate, Crăciunoae, Crăciuneasă. Crăciuna, potrivit unei legende, ar fi fost soţia lui Crăciun, păstorul şi stăpânul staulului, o femeie pricepută şi inimoasă care “L-a moşit pe Iisus” : „Soţia lui Crăciun o primeşte într-ascuns şi moşeşte pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism“ (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, 1985, p. 330).

În chip de concluzie, etnologul Romulus Vulcănescu remarcă: „Crăciun este o făptură sacră care simbolizează, prin excelenţă, tipul creator, ... iar în mitologia geto-dacă e posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marcheazã hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, a capului de an“ (id. ib., p. 329).

Iată, acum fiind lămurite datele se poate explica și atestarea acestui sens primar, ce marchează începutul solstiţiului de iarnă, care ar fi fost sub dominarea unei zeități, sens prezent în Cronica din Novgorod din anul 1143. Lipsa documentelor româneşti trebuie suplinită prin refacerea arealului lingvistic european şi această refacere constă în corelarea tuturor datelor furnizate de cultura europeană şi de cea românească. Faptul că termenul Crăciun este atestat în forma, Krecsun, cu sensurile: 1. Natalis ; 2. Nume dat lunii decembrie, sunt explicaţii pe care le găsim în Anonimus Caransebesiensis, (Dictionarium valachico-latinum) precum și dicționare în care găsim prezenţa vocabulei Crăciun, ca moştenire în aromână şi megleno-română fapt ce indică, cu claritate, că este un termen românesc foarte vechi, ce poate fi încadrat cronologic cu mult înainte de sec. al V-lea, iar după sec. al X-lea a fost preluat de toate limbile slave, dar şi de maghiari, desigur, după creştinarea lor. Un alt izvor este cel al Dicţionarului latin-român (1691- 1702) al lui Teodor Corbea, în care numele Posideon este explicat prin «Graecis est mensis, pe care noi o chemăm luna Crăciunului, dechemvrie». Deci, luna lui decembrie, în greacă, era Posideon (Poseidwn), iar la noi, Crăciun.Pentru a se ajunge la adevăr, adică la istoria culturii reale a spaţiului românesc, investigaţia lingvistică trebuie făcută după modelul arheologic, prin descoperirea straturilor lingvistice (latin, grec, slavon), sedimentate cronologic în istoria cultului liturgic bizantin, ce a aparţinut Romaniei orientale, adică sferei culturii româneşti sau vlahe, romanizate din nordul şi sudul Dunării.

12 decembrie 2009                                                                                    Prof. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici