Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca
Mănăstirea Clocociov - unele documente îl atestă drept ctitor pe Mihai Viteazul (1593-1601), care a şi înzestrat-o cu danii, degradările survenite după anul 1628 determinând o nouă şi substanţială refacere în timpul lui Matei Basarab (1632-1654). O tradiţie spune că domnitorul Matei Basarab, urmărit fiind de turci, s-a ascuns în scorbura unui soc din Clocociovul păduros. Scăpând de urmăritori, drept recunoştinţă a hotărât să ridice o mănăstire, căreia de-a lungul domniei i-a închinat multe moşii.
Cetatea Severinului, ctitoria lui Ladislau I și poartă de legatură între Europa Răsăriteană și cea Apuseană, briza Dunării și starea unică pe care i-o oferă Cetatea fiecărui vizitator, fac din Severin un oraș pe care nu-l uiți cu una cu două. 
Dubova - Mănăstirea Mraconia - se află în cel mai frumos defileu al Dunării, în Cazanele Dunării, ctitorul său fiind banul Severinului, Nicolae Gârlişteanu. A fost construită 1523 ridicată pe locul unui fost punct de observaţie şi dirijare a vaselor de pe Dunăre, distrusă în timpul războiului ruso-austro-turc (1787 – 1792), fiind refăcută şi demolată ulterior de regimul comunist, în 1967. 
Cazanele Dunării - vom călători spre una dintre cele mai spectaculoase zone ale țării, locul unde Carpaţii se întâlnesc cu Dunărea sub privirea împietrită a lui Decebal, cea mai mare sculptură în piatră din Europa. şi formează împreună cel mai lung defileu natural din toată Europa. E locul unde poveștile orientale își fac apariția prin istoria scufundată a insulei Ada Kaleh, chipul regelui dac dă replica Tabulei Traiana, iar Dunărea „dă în clocot” la Cazane, încadrată între Dubova și Ogradena.Vom face plimbare cu barca prin cea mai frumoasă porțiune a defileului Dunării, Cazanele Mari și Cazanele Mici (opțional, nu intră în costuri, plata se va efectua la fața locului, este recomandat echipament corespunzător pentru că pe Dunăre este posibil să ardă soarele sau să bată vântul. Plimbarea se va realiza doar daca ne vor permite conditiile meteo).
Mănăstirea „Sfânta Ana”- Orșova are o istorie zbuciumată, a fost ctitorită de ziaristul interbelic Pamfil Șeicaru care a avut grad de sublocotenent în cadrul Primului Război Mondial. În timpul războiului Pamfil Șeicaru și camaradul lui Petre Găvănescu au fost la un pas de moarte chiar în locul unde acum este amplasată Mănăstirea Sfânta Ana când un obuz a explodat lângă aceștia. Amândoi au supraviețuit și în semn de mulțumire lui Dumnezeu și în memoria tuturor eroilor care au căzut pentru o Românie Mare, Pamfil Șeicaru a promis că va ridica în acest loc o mănăstire. 
Cascada „Beușnița”- s-a format pe râul Bei în amonte de lacul Ochiul Beiului și înglobează mai multe cascade, cea mai mare având o înălțime de 15 m. Datorita solului, nu numai că s-au format numeroase cascade, dar permeabilitatea tufului calcaros a dus și la modelarea unor mini baraje, ochiuri de apă și mici caverne. Vă rugăm să vă echipați corespunzător, cu încălțăminte antiderapantă. 
Timișoara - un scurt tur pietonal, vizitarea Catedralei Mitropolitane și o plimbare cu vaporettul pe râul Bega prin cartierul Iosefin. Acest cartier dezvoltat pe cele două maluri ale râului Bega, și-a luat denumirea de la împaratul austriac Iosif al II lea care a vizitat Timișoara în anul 1773 pentru a treia oară. Vom admira istoria acestui cartier admirând: Palatul Apelor, Podul de Fier, Turnul de Apă și principalele clădiri Art Nouveau ale cartierului. Duminică vom participa la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie într-o biserica din oraș.
Oradea - o cafea/înghețată/gustare și un tur pietonal în Piața Unirii, centrul istoric și cultural al acestui oraș multietnic cunoscut pentru bogata istorie multiculturală și arhitectura celebră art-nouveau, intrăm în edificii cu substanță precum Palatul Vulturul Negru sau Biserica cu Lună, admirăm Palatul Episcopiei Romano-Catolice, pe cel al Primăriei, cu impozantul său Turn înalt de 55 m de unde răsună Marșul lui Iancu.
Mănăstirea Sfintei Cruci - a luat fiinţă în anul 1992, din iniţiativa Preasfinţitului Vasile Coman, episcopul Oradiei. Este singura biserică din Transilvania care are pictură exterioară pe toată suprafaţa zidului, astfel de lăcaşe de cult fiind întâlnite exclusiv în zona moldavă. Imnografia exterioară are scene ample ce amintesc de frescele exterioare de la mănăstiri ca Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa (de ex. Judecata de Apoi, Scara virtuţilor, Arborele lui Iesei, Cinul sfinţilor şi al îngerilor), dar şi scene care vorbesc despre istoria naţională şi religioasă a Transilvaniei (icoanele acatist ale sfinţilor transilvăneni Sofronie de la Cioara, Oprea Miclăuş, Visarion Sarai). O altă particularitate este faptul că atât lungimea cât şi înălţimea bisericii este de 33 m, numar semnificativ, vârsta pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.
Mănăstirea „Acperământul Maicii Domnului”, de la Florești - temelia acestui sfânt locaș din județul Cluj a fost pusă pe 20 noiembrie 1994 de vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu. Mănăstirea se bucură de o așezare într-un cadru natural mirific, un loc ce oferă vizitatorilor pace, bucurie și binecuvântare, aici aflându-se și Așezământul pentru copii „Sfântul Onufrie cel Mare,” care continuă misiunea social-filantropică a mănăstirii. 
Satul Rîmetea - este unul dintre cele mai frumoase sate secuiești din România, situat pe teritoriul județului Alba.
Mănăstirea Râmeț - unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania, ctitoria călugărilor Ghenadie și Romulus din anul 1214. Biserica veche, important monument de arhitectură românească din veacul al XIV-lea sau chiar mai dinainte, stă mărturie a vieții duhovnicești intense ce se desfășura aici, precum și a preocupărilor culturale. 
Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci”- Aiud - „Râpa robilor“, a fost infiintata la 1 ianuarie 2005. Pe acoperis se vad 14 cruci unite care exprimă unitatea în suferință a celor care au fost privați de libertate, dar privite separat cele șapte cruci amintesc de cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe. Cele șapte cruci îngemanate simbolizează unitatea în suferință pe care au avut-o cei din închisorile comuniste și duc în spate o cruce mare care simbolizează Crucea Neamului Românesc. Pentru a ajunge în interiorul bisericii, trebuie coborâte 24 de trepte care simbolizează coborârea spre întunericul celulelor comuniste. Monumentul Calvarul Aiudului a fost sfințit de Mitropolitul Bartolomeu în anul 2005.
Povestea Calendarului - este locul în care amintirile prind viață, un parc tematic ilustrând perfect personificarea poveștii timpului, a zilelor care trec una după cealaltă, transformându-se în luni, fiecare cu specificul și farmecul ei, apoi în ani și apoi o ia de la capăt și tot așa, iar noi îi suntem martori.
Palatul Brukenthal din Avrig - reședința de vară a lui Samuel von Brukenthal, castelul baroc este situat pe o terasă înaltă de 12 metri deasupra văii Oltuluil, în cel mai înalt punct din Avrig, format dintr-o clădire principală cu trei aripi, la care se adaugă două dependințe. Așa cum se obișnuiește în Transilvania, planul în formă de U nu este orientat spre stradă, ci spre parc. Palatul un loc minunat și istoric care a fost considerat cândva Edenul Transilvaniei și are forma Palatului Schönbrunn din Viena, deoarece a fost proiectat de același arhitect la acea vreme, fiind o miniatură, de șapte ori mai mic decât originalul.
Caii de legendă, lipițanii - Sâmbăta de Jos, județul Brașov - forţă, echilibru, rezistenţă, viteză, inteligenţă, loialitate, nobleţe, temperament vulcanic. Acestea sunt trăsăturile lipiţanului de România care ia la galop, cu coama în vânt, păşunile din Ţinutul Făgăraşului. Herghelia de la Sâmbăta de Jos este cea mai completă crescătorie de lipiţani din lume, cu şapte din cele opt familii ale acestei rase de cai imperiali, 
Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, este un așezământ monahal de călugări, aflat pe valea râului Sâmbăta, la poalele munților Făgăraș construită de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu, între anii 1696-1707. La o distanta de aproximativ 2 km de mănăstire ne vom opri la Izvorul Sfântului Cuvios Arsenie de la Prislop, un loc de reculegere duhovnicească.
Muzeul Etnografic și Memorial Badea Cârțan - deține o colecție de icoane pe sticlă ale pictorilor populari Matei și Țimforea, icoane de Nicula, Făgăraș și Țara Bârsei, cărți rămase de la Badea Cârțan (1848 - 1911), țăranul român care a devenit celebru pentru călătoriile la Roma și pentru cărțile românești pe care le-a cărat pe propria cheltuială peste munți, din România în Transilvania, aflată în Imperiul Austro-ungar. Gospodăria țărănească de la mijlocul secolului al XIX-lea este compusă din casă și șură, dotată cu mobilierul specific zonei și perioadei, o colecție de fotografii vechi reprezentând portul popular din secolele al XIX-lea și al XX-lea, lăzi de zestre executate de meșteri locali în secolele al XIX-lea și al XX-lea, ceramică lucr
Cetatea Feldioara - este monument istoric din județul Brașov, construit în secolul XIII, reprezentând cea mai importantă fortificație ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania. Poziţia strategică, cu vizibilitate asupra unui ţinut ȋntins, și avantajele naturale au făcut acest loc atractiv din preistorie. 
Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.
Situaţia tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmaşul în lume, mai ales la Paris. În parte îţi voi povesti. Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă şi simţeam o dorinţă atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă şi să rămân acolo singur. Dar totuşi, într-o extremă încordare a voinţei, ajungeam la mine în odaie şi aproape cădeam la pământ în neputinţă, din pricina zbuciumului şi a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, şi chiar plângeam. Şi numai rugăciunea mă ridica şi reaşeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aş fi putut-o închipui cu putinţă, care până atunci nici nu venise în inima mea
Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Cafe, dar mă lupt cu dorinţa. Şi ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînţeles mie însumi, mă simt ca şi cum mi-am pierdut voinţa şi, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Cafe oarecare. Devenea înfricoşător. Numai Domnul ştie, ba şi cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorinţe dobitoceşti. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai ştiu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.
Ceea ce-mi scrii, o înţeleg atât de bine. Aş fi făcut orişice, numai să nu mă rog. Atunci am înţeles puterea cuvântului Părinţilor, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruieşte ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă, şi puţini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.
Credinţa mea adâncă este că dacă mata (şi este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate şi foame, părăsire desăvârşită de către toti – şi de către oameni, şi chiar de către Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?– niciodată nu vei cunoaşte dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor şi nu s-a smerit până în sfârşit de sărăcii de tot felul (şi duhovniceşti, şi trupeşti), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preţ deosebit de scump.
Căci vrăjmaşul ne luptă folosindu-se de cele mai fireşti dorinţe ale iubirii omeneşti, sufleteşti, iar uneori şi de cele pur şi simplu animalice, trupeşti. Atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ şi vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească şi omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupeşti şi va sălăşlui pace în suflet şi în trup. Mai mult nu trebuie să cauţi, spre a nu cădea în ispită, în „înşelare”.
Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăşte-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ţi vorbesc astfel numai pentru că şi eu am cunoscut dureri asemănătoare?
Dacă vrei să împărăţeşti cu Hristos, atunci biruieşte patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulţumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile şi altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inimă neînţelegătoare.
Viaţa după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgotă. Iar calea aceasta este astfel încât cel ce păşeşte pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutăţile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea şi se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viaţa după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.
În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii aşezau mitraliere îndărătul celui ce atacă, sau ofiţerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoşa şi se întorcea, să fie împuşcat. Astfel, situaţia celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea şi viaţa lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrăjmaş. Cu noi, monahii, situaţia este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.
Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăţi abstracte, filosofice, ci printr-un simţământ al inimii viu şi adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preţ decât lumea întreagă. Suferinţele aduc un rod atât de măreţ, încât, dacă am fi noi ceva mai înţelegători, nu am dori nicicum a ne „pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, şi i-a zis: „De pe Cruce nu te pogorî, alţii te iau”. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Şi apoi vedenia s-a sfârşit.
Ţi-aş mai povesti încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experienţa vieţii tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoşezi de norii ce se adună.
Îmi pare rău că atât de rar îi scrii Stareţului tău. Vezi la sfârşitul celui de-al „Treizeci şi doilea cuvânt” al Cuviosului Simeon Noul Theolog, cum el îşi sfătuieşte ucenicul să-i scrie mai des, căci astfel el (Cuv. Simeon) are să se roage pentru dânsul cu mai multă căldură. Şi aşa este, pentru că, dintr-o îndelungă tăcere, cele care te înconjoară îţi slăbesc rugăciunea pentru cel ce este mai departe. De jur împrejur, oriunde priveşti, dureri. Iar ceea ce îţi cade sub ochi, aceea îţi atrage cu mai multă putere simpatia. Doar atunci când vei dobândi în lume măcar o relativă bună-aşezare, atunci poţi scrie mai rar, dar câtă vreme necazurile şi lupta sunt puternice, nu trebuie să zăboveşti, scrie părintelui Siluan, şi cred lui Dumnezeu că vei primi ajutor. Poziţia ta este deosebit de grea, deoarece te afli în luptă piept la piept cu vrăjmaşul.
Iar aceasta înainte de a te fi învăţat a te lupta cu patimile. Dar şi cei ce s-au învăţat (relativ, bineînţeles), le biruiesc cu nevoinţă şi cu trudă. Sf. Ioan Gură de Aur numeşte patima curviei călăul nostru neînduplecat, care aproape până la adânci bătrâneţe ne sfâşie. Trebuie să ajungi să iubeşti starea dureroasă a trupului, pentru a afla o relativă odihnă de la această patimă cumplită. Iartă-mă pentru că-mi voi îngădui a vorbi despre sinemi.
Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfârşit durerea, pătrunzând în inimă, stingea şi îmblânzea mişcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului şi în absenţa, aici la Athos, a smintelilor şi patima curvească atacă mai puţin, iar apoi acest mijloc, dacă se foloseşte adesea şi pentru vreme îndelungată, tulbură tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singură rugăciunea. Odată aproape că mi-am pricinuit moartea. Cu colţul unei bucăţi de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inimă. Două săptămâni cu greu m-am mişcat, braţul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziţia culcat, tot greu îmi era şi să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputinţă a nu recurge la acest mijloc. Şi ce lucru curios: patima curvească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întăreşte înfierbântarea ei, până şi loviturile puternice care lasă în urmă lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îţi este şi greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te loveşti neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a linişti trupul.
„Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci? Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoinţă, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.
Creştinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineţi, începând prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar şi împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, şi dintr-o dată simţi uşurare: ca o lumină oarecare se iveşte în suflet. Sf. Vasilie cel Mare şi Ioan Scărarul spun că mai plăcută este suferinţa de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.
În legătură cu felul cum trăieşte omul se rânduiesc şi împrejurările exterioare ale vieţii lui. Uneori, din pricina gresalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, şi împrejurările exterioare ale vieţii se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Vom face răbdare. Iată calea noastră. Te poticneşti, îndreptează-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viaţa veșnică, dacă ea se dobândeşte astfel. În schimb, când aceşti nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip deosebit străluceşte, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: „Veselitu-ne-am pentru zilele în carile ne-ai smerit, anii întru carii am văzut rele”.
Arhimandritul Sofronie Saharov, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2006
(Sursa)