 |
Despre Sfânta Cruce şi Postul Ortodox – cu foloasele, cu roadele şi cu binecuvântările lor
Introducere
În teologia ortodoxă contemporană, problema postului se află printre preocupările principale. Având în vedere stadiul actual al discuţiilor privitoare la aceasta temă, în cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte ale acestei probleme, insistând mai ales asupra fundamentelor scripturistice şi asupra unor tratări ale Sfinţilor Părinţi din Biserica primară. De asemenea, postul este si un mijloc de desăvârşire morală, dar şi o cale de ajutorare a aproapelui din prisosul adunat prin renunţarea benevolă la consumarea îndreptăţită a bunurilor.
Fiindcă despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durată s-a scris detaliat şi limpede în multe rânduri şi in multe locuri, iar părerile teologilor români cu privire la readaptarea dispoziţiilor care reglementează postul au fost prezentate pe larg, vom înfăţişa postul din punctul de vedere al Sfântului Casian Romanul şi al Sfântului Vasile cel Mare, primul înfăţişând postul într-o viziune cu totul nouă şi cu totul străină multor creştini în zilele noastre, iar cel de-al doilea fiind unul din cei mai mari Sfinţi Părinţi pe care a putut să-l dea Răsăritul.
Citește mai mult: Despre Sfânta Cruce şi Postul Ortodox
-
-
Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
 Sfânta Mănăstire Tazlău |
|
De la tânărul rapper, la călugărul tuturor ascultărilor ‒ Părintele Pavel de la Mănăstirea Tazlău
Părintele Pavel de la Tazlău e călugărul tuturor ascultărilor. Se pricepe a face de toate, iar într-o mănăstire nu puţine sunt de făcut!
Acum e ghid, explicând cu entuziasm unor pelerini istoricul mănăstirii. Peste jumătate de oră e trapezar. Pe tractor, în grădină, la bucătărie, la calculator, în atelierul de pictură și sculptură, în biserică ‒ părintele e acelaşi, şi te miri cât de mult îl întăreşte Dumnezeu, dându-i putere. Ba mai mult, părintele stareț, protosinghelul Iosif Chiriac, l-a învățat să facă injecții și să panseze, el însuși fiind priceput în acestea.
|
 |
Părintele Pavel Săvinescu (Foto: Formula As) |
„Sunt unele lucruri care ni se dăruiesc”, spune Părintele Pavel zâmbind. „Noi degeaba ne străduim să le avem. Cu cât ne străduim mai mult, cu atât ele par că se îndepărtează. Când renunțăm la a nu le mai avea, atunci le primim. Noi, cu inima, nu renunțăm, dar renunțăm cu mintea. Și când ai renunțat cu mintea, primești în dar, în inimă. Și atunci vei păstra acest dar tot timpul.
De exemplu, mântuirea se dobândește prin dăruire. La fel și liniștea. Așa au ajuns unii sfinți să aibă harisme, să aibă daruri: au primit, de asta se numesc daruri. Le-au dorit, dar au renunțat la ele. Le-au și ascuns. Nici nu au recunoscut că le au. Le foloseau doar când aveau nevoie și era nevoie. Și asta noi nu știm, când e nevoie”.
„Doamne, dă-mi să simt bucuria călugărului”
Viaţa acestui monah a fost, parcă, un şir de piedici. Şi-a dorit să intre la Seminarul Teologic, apoi la Facultatea de Teologie, secția Pastorală, și-a dorit să fie preot, însă peste tot a primit refuzuri, pe motiv că nu are aptitudini (e prea mic de statură) și, după spusele sale, avea pregătite multiple argumente cu sfinți care au fost mici de statură.
|
|
N-a renunţat însă la slujirea lui Dumnezeu. A iubit şi iubeşte biserica Măriei sale Ştefan, îngrijind-o cum ştie el mai bine. La Vecerniile în taină, ruga sa tăcută umple de bună mireasmă sfântul lăcaş.
Atunci când era liceean, Petru ‒ așa cum îl chema înainte de călugărie ‒ Îi cerea lui Dumnezeu un singur lucru: „Doamne, dă-mi să simt bucuria călugărului”. Asta era dorința lui cea mai mare. Și Dumnezeu i-a răspuns, copleşindu-l cu dragostea Sa.
Era într-o duminică, la sfânta slujbă, în biserică, lângă strana celor ce cântau. Și a simţit acea bucurie a călugărului inundându-i întreaga ființă. Îmbrăcat ca un rapper, în pantaloni largi și o geacă strălucitoare, lacrimile îi şiroiau pe obraji, fără să şi le poată stăpâni. Și, ca la un semn, în acel moment, oamenii din jur începuseră să-l încarce cu daruri.
|
 |
|
Cozonac, fructe, sacoşe peste sacoşe îi erau puse în brațe și îngrămădite în jurul său. Pesemne că această bucurie n-a încăput în sine, îndemnându-i şi pe ceilalţi să-şi deschidă sufletele.
„Părinții voiau să mă facă econom, să mă îngrijesc mai mult de cele materiale”
Imediat după bacalaureat, a fugit de acasă la un schit. Însă și-a dat seama mai târziu că nu astfel se pleacă la mănăstire. Tatăl și mama, înspăimântaţi de pierderea sa, l-au găsit abia după două luni. L-au convins să se ducă la facultate, dar el a pus o condiție: va merge doar dacă vor fi de acord ca după aceea să intre în mănăstire.
|
|
„În perioada liceului, părinții vedeau că am unele calități și voiau să mă ocup de gospodărie, să am activități economice. Voiau să mă facă econom, să mă îngrijesc mai mult de cele materiale. Și, dacă privim societatea de astăzi, vedem cât de mult sunt oamenii angrenați în această alergătură după cele materiale. Sunt atât de preocupați – nu că vor ei, ci pentru că li s-a impus. Acest mediu în care trăim ne face buni economiști și nu mai știm ce înseamnă iconomia, adică grija de suflet. Nu mai avem timp pentru suflet. Simțim golul, dar nu putem să le lăsăm pe celelalte”, afirmă Părintele Pavel.
„Ce-ai făcut tu, de vrei binecuvântare pentru pace?”
Terminase liceul și se hotărâse să se facă călugăr înainte să dea bacalaureatul. Era atât de bucuros că pleacă la mănăstire și termină odată cu viața aceasta materială... Așa vedea el atunci călugăria: că te duci în mănăstire și nu mai ai griji de cele materiale, ești într-o stare continuă de rugăciune și ai timp foarte mult pentru suflet.
Mărturisește că s-a îndreptat spre Teologie „pentru că era mai credincios, mai rugător și Îl căuta pe Dumnezeu”. Însă după terminarea facultății, Părintele Pavel se schimbase profund: „Eram foarte revoltat și supărat pe toată lumea; mă certam cu orișicine de la orișice. Nu-L mai căutam nici pe Dumnezeu... Asta e decăderea duhovnicească la care ajunsesem”. Oricărui părinte pe care îl întâlnea, îi cerea binecuvântare pentru pace. Dar ce, ești mare războinic? Ce-ai făcut tu, de vrei binecuvântare pentru pace?, îl întrebau profesorii.
De la economie, la iconomie și pictură
Cel care l-a ajutat să depășească acest moment a fost duhovnicul. „Duhovnicul mi-a dat binecuvântare să-mi împlinesc gândurile pe care le aveam în minte. M-a lăsat și să mă însor, m-a chemat și la mănăstire, toate la cererea mea. Și m-a lăsat să aleg, pentru că suntem liberi să alegem”.
Terminând Liceul Economic, era priceput la calcule. Însă pentru a urma Teologia, a trebuit să învețe să deseneze și să picteze. Nu avusese tangență cu pictura până atunci, deși talent probabil că exista. Astăzi, în atelierul său, Părintele Pavel dă viață culorilor, sfințindu-le-n chipurile minunatelor icoane. Ore-n șir ți-ar putea vorbi despre teologia icoanei, purtându-te în călătoria fără sfârșit spre dumnezeire. Și ca să fii pe deplin mulțumit, părintele, în mai puțin de cinci minute, îți poate creiona, ca amintire, chipul Sfântului Ioan Botezătorul, așa cum mi l-a făcut și mie.
„Suntem nu vieţuitori, ci supravieţuitori, aici, la Tazlău”
La Mănăstirea Tazlău a ajuns căutând mormântul străbunicului său, care a fost preot paroh aici. A plecat de acasă pentru trei zile, dar nu s-a mai întors. Mama simțise acest lucru și, la despărțire, l-a sărutat pe frunte și i-a dat binecuvântare.
„Când am ajuns la Tazlău, am stat cuminte într-un colț, cum spunea un părinte că este bine, dar dintr-o dată a trebuit să nu mai stau într-un colț, ci să fiu în toată mănăstirea. Peste tot. E foarte mare diferență. Cu fiecare zi care trece se lasă tot mai greu. Suntem nu vieţuitori, ci supravieţuitori, aici, la Tazlău”, îmi spune Părintele Pavel în timp ce facem câțiva pași înspre ctitoria Sfântului Ștefan cel Mare.
Sursa text
|
|
Mănăstirea Tazlău, durerea tăcută a Sfântului Ștefan
La Tazlău, istoria încă își așteaptă rândul. Cuminte, tăcută și îndurerată. Așteaptă să se dăruiască unor oameni curajoși, iubitori de jertfă și de frumos. Marele Ștefan n-a uitat-o. Mai degrabă noi l-am uitat și i-am uitat și nestematele ce ni le-a lăsat.
Una dintre cele mai frumoase ctitorii ale lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Tazlău, cu biserica „Nașterea Maicii Domnului”, se numără printre cele mai valoroase monumente din judeţul Neamţ.
|
 |
Aici, la hotarul cu Transilvania, călcăm pe pământul sfințit de osemintele a sute de monahi postitori și fără nume, lucrători ai rugăciunii inimii. Aici, la Tazlău, însuși Sfântul Paisie Velicicovski venea de la Neamț să vorbească obștii despre paza gândurilor, despre isihie și convorbirea cu Dumnezeu cea fără de sfârșit.
În ceea ce privește construcția și arhitectura, Mănăstirea Tazlău e sora mai mică a Mănăstirii Putna. La Tazlău, voievodul a pus hramul Nașterea Maicii Domnului, iar la Putna, Adormirea Maicii Domnului. Intenția Sfântului Ștefan cel Mare a fost de a construi aici un centru de spiritualitate duhovnicească, de cultură, dar și de apărare. De aceea, mănăstirea este împrejmuită cu ziduri. Mai toți domnitorii Moldovei s-au rânduit să mai adauge câte ceva la zidirea ei. Totuși, istoria sa a fost destul de zbuciumată, fiind reconstruită de mai multe ori.
Povestea ruinelor vii de la Tazlău
Arheologii au descoperit în subsolul ei multe tuneluri de retragere, construite la vremea lor cu multă dibăcie. Se zice că așa erau de spațioase încât permiteau trecerea alături a doi cai cu tot cu călăreți, în galop. În afară de biserica mănăstirii, la Tazlău se păstrează încă ruinele casei domneşti a lui Ştefan cel Mare şi zidul de apărare construit din piatră de râu, și el în ruină. În unele locuri, acesta mai are încă înălţimea din vremea slăvitului voievod, dar, în general, starea construcțiilor din vremea sa nu este prea bună. De aceea, Mănăstirea Tazlău va fi reabilitată cât de curând printr-un proiect de finanțare, în parteneriat cu Consiliul Județean Neamț.
„Luând în considerare că aceste zidurile de apărare ale Mănăstirii Tazlău și casa domnească a acesteia au 518 ani, când le privesc e ca și cum aș vedea-o pe bunica și aș fi foarte bucuros dacă aș ști că este în viață, oricât de urâtă ar fi ea fizic. Pentru că spiritual, știind că este în picioare, e o mărturie și atunci îți dă o bucurie extraordinară. Asta încerc să le trasmit și eu celor ce vin aici, celor care, când văd zidurile, la început sunt foarte indignați și spun că-s niște ruine și că-i păcat că arată așa. Atunci, cu ajutorul imaginației, încerc să-i aduc mai aproape și să le povestesc niște lucruri din istoricul mănăstirii și încet, încet, ei încep să le vadă vii. Și sunt bucuroși că este ceea ce este și că se vede”, spune Părintele Pavel, ghidul mănăstirii.
Sursa text |
-
-
Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
Arhimandritul Benedict Ghiuș
Icoană pictată la Mănăstirea Diaconești |
SFÂNTA MĂNĂSTIRE ANTIM
Str. Mitropolit Antim Ivireanu, nr. 29
Sector V, Bucureşti, Cod Poştal 040 111
Tel. 0314 178 078
Marţi, 14 martie 2017, ora 1830
în biserica Mănăstirii Antim va fi susţinută Cateheza din seria: MARTIRII RUGULUI APRINS
cu tema:
ArhimandrituI BENEDICT (Ghiuş)
INVITAŢI:
Prof. dr. MIHAI DINU
Dr. CORNEL BAL
Dna MONICA STIHI
Prof. MARIUS VASILEANU
MODERATOR:
Ierod. GAMALIEL SIMA
Cu binecuvântarea Pcuv. Stareț,
Protos. Vicențiu Oboroceanu
|
Părintele Benedict Ghiuş - despre a îndura suferinţa cu blândeţe
Tânărul Benedict Ghiuș / Arhimandritul Benedict Ghiuş este una din figurile "misterioase" ale Ortodoxiei româneşti. Deşi majoritatea vieţii şi-a trăit-o în mijlocul mulţimilor, el a reuşit, prin discreţie şi modestie, să se oculteze, reuşind să trăiască permanent asemenea unui autentic monah. Din această pricină mărturiile despre viaţa lui sunt puţine, singurele informaţii consistente găsindu-se în dosarul său penal, ştiut fiind faptul că părintele a fost arestat şi condamnat în cadrul lotului "Rugul Aprins". De altfel, aspectele prezentate în continuare provin în marea lor majoritate din acest dosar.
Părintele Benedict Ghiuş s-a născut în data de 21 octombrie 1904 în satul Domneşti, comuna Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocaţia religioasă a tânărului vrâncean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a ghidat în mod inevitabil viaţa. După încheierea în mod strălucit a studiilor teologice la Tacultăţile de Teologie din Chişinău şi Bucureşti, Benedict Ghiuş a fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie din Strasbourg, de unde se va întoarce în ţară cu titlul de doctor, devenind astfel unul dintre cei mai bine pregătiţi teologi din România acelor vremi.
După întoarcerea în ţară a fost numit prefect de studii la Internatul Teologic din Cernăuţi. Aici ia contact în mod nemijlocit cu studenţii teologi simpatizanţi legionari şi ia parte la unele şedinţe ale lor. Acest lucru l-a făcut cu acordul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, interesat să afle dacă în cadrul acestor şedinţe se discută lucruri care ar putea să afecteze Biserica. Atitudinea riguros spirituală a întâlnirilor din cadrul cuibului de la internat a stârnit simpatia tânărului profesor faţă de cauza legionară, dar acest fapt nu va duce niciodată la înregimentarea sa în Mişcare. |
Părintele Benedict Ghiuș tânăr
Citește mai mult: Cateheza ARHIMANDRITUL BENEDICT
Abonare Buletin Informativ
Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
| |
Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii.
