De ce îngăduie Dumnezeu ca să moară atâția oameni tineri?

Ortodoxia în Ruanda şi Burundi

Mitropolitul Inochentie de Ruanda şi Burundi vorbeşte despre lucrarea pe care o săvârşeşte Biserica Ortodoxă în ultimii ani, în condiții deosebit de grele, în aceste două țări africane.

De asemenea, atunci când am botezat mai mulţi oameni la un râu, au venit şi ne-au spus că nu putem face aşa ceva pentru că oamenii s-ar putea îmbolnăvi de boli de piele, că s-ar molipsi de la unul la altul şi multe asemenea. Atunci a trebuit să le explică că noi credem că Tainele noastre, şi mai ales Dumnezeiasca Împărtăşanie este foc ce arde toate bolile, cele sufleteşti, dar şi cele trupeşti. Încercăm să explicăm în acest fel dar, de cele mai multe ori acest lucru nu e uşor.

Lucrarea pe care o facem acolo necesită foarte multe strădanii. De ce? Oamenii care vin la noi ca să se boteze vin dinspre alte crediţe şi aduc cu ei şi credinţa lor pe care au dobândit-o înainte. În cele mai multe religii africane, abaterea de la normele comunităţi atrage după sine anumite pedepse. Se întruneşte un consiliu şi se stabileşte o pedeapsă pentru cel care a încălcat normele de conduită din comunitatea respectivă. Ori, în Biserica Ortodoxă nu există aşa ceva, iar eu a trebuit să le explic acest lucru. A trebuit să le explic că cel care greşeşte nu va fi pedepsit ci, din contră, va fi înconjurat cu şi mai multă dragoste din partea noastră. Nu îl ducem în faţa vreunui tribunal şi nici nu îl excludem din comunitatea noastră, pentru că noi suntem ca o familie. Atunci când copilul nu-şi ascultă părinţii şi pleacă de acasă şi are vreun accident sau ia vreo boală, nu este îndepărtat din familie de către părinţi. În acest mod încercăm să le dăm exemple care să le folosească în viaţa de zi cu zi. Le spuneam despre pocăinţă că se aseamănă cu hainele pe care le purtăm. Le purtăm, se murdăresc, le spălăm iar apoi o luăm de la capăt. La fel este şi pocăinţa. Unii oameni nu îţeleg foarte bine acest lucru. Este vorba şi de nivelul de educaţie al poporului dar şi de cultura specifică fiecăruia. Am slujit şi în Uganda şi în Kenya, iar lucrurile sunt diferite faţă de Ruanda şi Burundi, care tocmai au trecut printr-un război civil iar preţurile produselor, în general, sunt foarte mari. Unele ţări nu produc nimic ci doar importă. Există multe probleme. În Burundi, la Bujumbura am ridicat şi o şcoală dar la scurt timp a izbucnit războiul iar oamenii au fugit cu toţii peste graniţă ca să scape. Când s-au întors, nu au mai găsit nimic, iar pământurile le fuseseră confiscate. Statul le-a construit mai apoi case ca să aibă unde să locuiască. Este foarte greu să-ţi laşi agoniseala de-o viaţă şi să pleci într-o zi, ca refugiat într-o altă ţară. Asta se întâmplă aici, din păcate.

Un înger se naşte pe pământ

Sfântul Evanghelist Marcu îşi deschide Evanghelia cu începutul predicării între oameni şi al slujirii lui Hristos în lume. Şi nu întârzie să înfăţişeze în adevărata ei însemnătate profeţia lui Maleahi despre Botezătorul Ioan, înger care va merge înaintea feţei Domnului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele (Maleahi 3,1).

Proorocul Maleahi şi Evanghelistul Marcu îl numesc pe Ioan înger, pentru că Ioan a fost în viaţa sa ca un înger din cer, mai aproape decât toţi oamenii de vieţuirea îngerească. Apoi, ca să se vadă limpede că ţinta lucrării pe pământ a lui Hristos a fost să facă din oameni îngeri, din oameni muritori, păcătoşi, robi din fire, să facă fiinţe fără de moarte, fără de păcat, aşa cum sunt şi îngerii în ceruri. Ioan asemenea unui înger mai întâi, prin ascultarea faţă de Dumnezeu. Apoi, prin libertatea faţă de lume; şi în al treilea rând, prin negrija faţă de trup.

Îngerii ascultă desăvârşit de Dumnezeu. Lor li se dezvăluie în fiecare zi tainele de negrăit ale înţelepciunii, puterii şi iubirii lui Dumnezeu iar ascultarea lor faţă de Ziditorul izvorăşte din bucurie şi supunere. Sfântul Ioan şi el a fost ascultător lui Dumnezeu din tinereţile sale. Fiind născut din părinţi în vârstă, a rămas orfan din copilărie şi nu 1-a mai avut decât pe Dumnezeu drept Părinte. S-a dus în pustie (Luca 1, 80) pentru ca duhul lui să fie zi şi noapte una cu voinţa Dumnezeului Celui Viu. S-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, doar de la El aşteptând totul.

Ioan mai este asemenea îngerilor şi prin neatârnarea sa faţa de lume şi de oameni. Nefiind legat în nici un fel de lume, Ioan, ca un înger al lui Dumnezeu, tuna fără patimă asupra mai-marilor Ierusalimului, înaintea cărora oamenii se plecau ca în faţa unor idoli: „Neam de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Luca 3, 7), şi vărsa mustrări asupra lui Irod pentru toate relele pe care le-a făcut (Luca 3, 19). Ioan ţinea seama numai de Dumnezeu şi de voia Lui. Nu făcea deosebire între oameni, nu se uita nici la haină, nici la cin, nici la ştiinţă, nici la avere, nici la ani, ci numai la suflet.

Şi iarăşi, Ioan era ca un înger prin negrija faţă de cele pământeşti. Îngerii nu sunt făpturi trupeşti ca oamenii, ei sunt înveşmântaţi în trupuri cereşti (I Corinteni 15, 40). Îngerii nu au nici o grijă de sine. Nu se ostenesc îngrijorându-se ce vor mânca, sau ce vor bea, sau cu ce se vor îmbrăca. Îl slujesc pe Dumnezeu şi ştiu că de la El au hrană şi adăpare şi îmbrăcăminte.

Ioan se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Nu bea nici vin nici băutură tare. Dar nu se spune că n-ar fi avut vreodată ce mânca şi ce bea. Nu lăcustele şi mierea îl hrăneau, ci puterea lui Dumnezeu care se împărtăşeşte credincioşilor Lui prin acelea. Nu-şi făcea griji Ioan nici pentru haine şi locuinţă. Casa lui era pustia acoperită de bolta cerului, şi haina lui din păr de cămilă, încinsă cu o cingătoare de piele. Şi Ilie se încingea cu o curea de piele, semn al morţii patimilor şi al împlinirii voinţei lui Dumnezeu. Dormea fie sub cerul liber fie în vreuna din multele peşteri din pustia de dincolo de Iordan.

Despre înfăţişarea sa fizică, Părintele Ion Buga creionează, poate în linii prea dure, aspectul său: „Era la înfăţişarea trupească sălbatic şi înfricoşător şi fără asemănare cu ceilalţi oameni, din pricina petrecerii îndelungate în pustie. Avea pârul capului des și încâlcit, faţa-i era arsă de soare, subţire la trup, iar braţele şi coastele îi erau atât de slabe încât semăna cu un păianjen. Şi picioarele lui semănau cu cele ale lăcustelor. Vorba îi era aspră şi dulce; aspră pentru cele de ruşine, dulce în predica spre pocăinţă. Şi într-un cuvânt, precum îi era hrana miere sălbatică aşa îi era şi învăţătura, amestecată cu dulceaţă şi asprime”.

(extras din Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006, pp. 71-72)

Sursa

Izvorul Tămăduirii - praznic închinat Maicii Domnului

Înfiecare an, în prima vineri după Pasti, Biserica Ortodoxa sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii aminteşte de o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat înapropierea Constantinopolului.

Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întalneste un bătran orb care îi cere să-i dea apa şi să-l ducă în cetate. Leon va cauta în apropiere un izvor, dar nu va gasi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: "Nu este nevoie să te osteneşti, caci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei intunecaţi". Leon va face ascultare şi astfel, va găsi un izvor din care îi va da orbului să bea. Ii va spăla faţa cu această apa, iar orbul va începe să vadă.

După ce a ajuns împarat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai tarziu, împaratul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a băut apa din acest izvor. Ca semn de mulţumire a construit o biserica şi mai mare. Aceasta biserică a fost distrusă de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe. Credincioşii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot închina in biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea unde există pana astăzi izvorul cu apa tămăduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii, se sfinţesc apele

Creştinii ortodocsi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasmă Mică.

În vorbirea populară, aghiasmei i se mai spune şi aiasmă. Cuvantul aiasma vine de la iazmă. In DEX, cuvântul iazma, iezme, cu sensul de "arătare urâtă şi rea, năluca, vedenie", este indicat ca şi în DLR cu etimologie necunoscută.

Se cere o explicaţie în legătură cu sensul cuvântului iasma-iazma, de "arătare urâtă şi rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apă sfinţită". Explicaţia este urmatoarea:

După ce preotul a sfinţit apa, îi stropeţte pe credincioşi în timp ce se cântă troparul: "Mântuieţte, Doamne, poporul Tau, şi binecuvintează moştenirea Ta, biruinţa binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic daruieşte, şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tau". Astfel, s-a reţinut în popor că scopul urmărit prin aiasma este de a alunga "arătarea urâtă şi rea", adică duhul cel rău.

Izvoare tămăduitoare la noi în ţară

Manastirea Ghighiu este cunoscută nu doar prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă aici in anul 1958, ci şi prin izvorul ei tămăduitor.

La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a făcut o minune, exista un alt izvor cu apă vindecătoare.

Un alt loc in care putem gasi izvor cu apă vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri să primeasca apa de la aceste izvoare minunate.

Izvorul Tămăduirii - Tradiţii si credinţe populare

În această zi, în unele zone ale ţării, tinerii adolescenti fac legământul juvenil. Acest legământ se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.

Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.

Adrian Cocosila