Fundatia Arsenie Boca - Articole cu folos duhovnicesc

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Excelenţa geniului şi nevoinţa sfântului
Autor: Diac. Dr. Sorin Mihalache

Omul duhovnicesc, sfântul prin excelenţă, este cel ce împlineşte şi năzuinţele geniului. Pentru că el nu se străduieşte doar să adune cu migală crâmpeie de frumuseţe din viaţa şi din spiritul lui, aşa cum face artistul. El nu plasticizează în opere de artă, literatură sau muzică frumosul, pentru a-l împărtăşi umanităţii. În ostenelile vieţii lui, omul duhovnicesc imprimă frumuseţea în însăşi viaţa lui, şi o împărtăşeşte altora trăind în stare de jertfă pentru ei, slujindu-le.

În orice enciclopedie care îşi propune să prezinte, sumar sau amplu, marile achiziţii culturale sau ştiinţifice ale lumii, nu lipsesc paginile alocate personalităţilor culturii universale. O istorie a umanităţii ar trebui să cuprindă deci o listă a geniilor, a spiritelor mari ale culturii şi ştiinţei care au ajutat-o să se înalţe. Într-adevăr, prin contribuţia câtorva personalităţi de geniu, omenirea a înregistrat salturi semnificative de-a lungul istoriei ei, în drumul lung al cunoaşterii. Numeroase crestomaţii de gen conţin nume celebre, pe care le întâlnim în sinteză a istoriei lumii: Da Vinci, Newton, Galilei, Einstein etc.

În ultima vreme însă, opinii de acest fel sunt dublate de abordări mult mai relaxate. Nu avem parte doar de enciclopedii realizate de colective de specialişti, care în cunoştinţă de cauză selectează spiritele mari ale umanităţii pentru a le face cunoscute publicului larg. De mai bine de un deceniu, în spaţiul virtual, miliardele de navigatori obişnuiesc să se adreseze întregii lumi, prin fiecare pagină pe blog. Privatizarea comunicării publice pune în circulaţie formule neadecvate, dar foarte răspândite de clasare a eminenţelor. Asemeni pieselor muzicale care odinioară erau ierarhizate în topuri radiofonice, plecând de la preferinţele ascultătorilor, astăzi avem parte de clasamente ale geniilor culturii şi ştiinţei din toate timpurile.

Contribuţii geniale şi clasamente globale

Spre deosebire de cuprinsul unei enciclopedii, care ordonea-ză alfabetic sau cronologic personalităţile lumii, evitând comparaţiile şi păstrând o anumită neutralitate în raport cu anvergura fiecăreia dintre ele, clasamentele sunt mult mai puţin o-biective. Ele dezvăluie deopotrivă abordare superficială, care tinde să uniformizeze biografii, punându-l pe Aristotel în competiţie cu Steve Jobs, şi o evidentă naivitate a celor ce realizează aceste clasamente. (Steve Jobs este cunoscut mai ales prin aceea că a adus, în mâinile miliardelor de utilizatori, prin viziunea şi inovaţiile sale, dispozitive digitale miniaturale, cu multiple funcţii şi uşor de utilizat. Tableta, i-phone, i-pad, smartphone reprezintă dispozitive extrem de răspândite astăzi, care în urmă cu două decenii erau prezente doar în paginile literaturii science-fiction sau, în cel mai bun caz, pe masa de lucru a proiectanţilor din departamentele militare sau din programele cosmice ale ţărilor dezvoltate.)

Sute de mii de navigatori virtuali votează în diversele ierarhii online clasarea marilor personalităţi ale lumii, simplificând dramatic istoria întortocheată, încercând să pună fiecare geniu la locul lui. Într-un astfel de clasament îl găsim pe Aristotel si Platon învecinaţi cu Tesla şi Mozart, iar în primele 20 de nume pe Socrate şi Pitagora. Livescience oferă un alt clasament. Primul loc îi aparţine lui Steve Jobs, urmat de Kepler şi Einstein, de filosoful Chomsky, de Galilei şi Hawking, dar şi de spiritul revoluţiei paşnice Ghandi. În fine, într-un alt clasament găsim o ierarhie diferită: Newton, Arhimede, Kant, Aristotel, Picasso, urmaţi de Bohr, Platon, Shakespeare şi Beethoven.

Pentru cineva care a adâncit opera lui Platon, spre exemplu, sau care cunoaşte contribuţia decisivă a lui Einstein la înţelegerea universului în care trăim, clasamentele de acest fel sunt profund nedrepte, dacă nu complet inutile. Pe de o parte, multe dintre geniile pe care astăzi publicul larg e preocupat să le ierarhizeze nu au urmărit niciodată aşa ceva. Pe de altă parte, e inevitabilă întrebarea: am putea măsura precis deosebirea dintre contribuţia filosofică a unui autor şi opera muzicală a altuia, cântărind noutatea adusă de fiecare dintre ele lumii în care trăim?

Taina genialităţii

Pentru publicul larg, geniul este o personalitate care posedă o inteligenţă la superlativ, însă abordarea ştiinţifică a geniali-tăţii este deosebit de întortocheată.

Deşi genialitatea a preocupat psihologia încă din secolul al XIX-lea, ea reprezintă încă un mare mister. Încă avem parte de definiţii contradictorii. De exemplu, unele încercări pun genialitatea în legătură cu nivelul de inteligenţă (IQ). Se afirmă că peste un anumit nivel de inteligenţă, avem de-a face cu genii. S-a putut însă observa că există oameni cu un nivel de inteligenţă ridicat, care însă nu şi-au adus vreo contribuţie majoră în artă, inginerie, ştiinţă sau muzică.

Alţi specialişti au considerat că genialitatea e legată de uşoare afecţiuni nervoase sau devianţe comportamentale de natură genetică. Ipoteza aceasta, luată în discuţie câteva decenii, părea să fie susţinută de exemple răsunătoare. Viaţa lui Einstein sau biografia lui Bertrand Russel scot la iveală anumite antecedente de schizofrenie sau tulburări de comportament în familiile lor. Însă şi ipoteza aceasta a fost infirmată.

Într-o lectură, alţi autori afirmă că genialitatea trebuie legată de rezultate excepţionale ale unei persoane. Cu alte cuvinte, ea ar trebui judecată prin prisma rezultatelor personale şi a relevanţei acestora la nivelul unei comunităţi mai largi. În acest caz, în categoria geniilor ar trebui introduşi laureaţii premiului Nobel, câştigătorii medaliei Fields sau alţi premianţi ai forurilor mondiale, care au realizat descoperiri ce s-au dovedit a fi decisive pentru viaţă în ansamblul ei.

În fine, în încercarea aceasta de a pătrunde taina genialităţii şi a geniilor, s-au făcut diverse studii comparative, luând în calcul nume celebre din muzică, artă sau ştiinţă, pentru a surprinde eventualele aspecte comune ale personalităţilor lor, ceva ce ar putea constitui genul proxim al genialităţii, trăsăturile ei definitorii . În legătură cu acestea se vehiculează ideea că genialitatea e strâns legată de gândirea creativă, de gândirea divergentă, adică de capacitatea de a genera idei originale, caracterizate de o evidentă noutate, idei consistente şi viabile, dar şi de utilitate în împrejurări concrete ale vieţii.

Resortul genialităţii - de la talent înnăscut la munca asiduă

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că există şi abordări ale genialităţii care, combinând datele psihologiei şi ştiinţelor cognitive, surprind câteva din condiţiile care asigură performanţa excepţională. Iniţiative de acest fel au condus, de exemplu, la realizarea unui manual care priveşte caracterizarea excelenţei . Găsim aici ideea că geniul nu este neapărat un talent, care să exceleze deci în calităţi înnăscute, ci mai degrabă rezultatul unei munci asidue. Plecând de la afirmaţia inventatorului american Thomas Edison, că geniul este 1% talent şi 99% transpiraţie, cercetătorii afirmă azi că genialitatea e, potrivit unor explorări de această dată, 1% inspiraţie, 29% instruire de bună calitate şi încurajare, şi 70% transpiraţie.

În sprijinul acestor rezultate vin şi unele exemple precum vieţile lui Mozart, Newton, Einstein sau Stravinsky. În cazul lor găsim că genialitatea se sprijină pe foarte multă muncă, ceea ce sugerează că geniile sunt mai degrabă rezultatul unui efort extraordinar decât dezvoltarea firească a unei trăsături înnăscute. Geniile, afirmă Anders Ericsson, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Florida, fac ceea ce fac nu pentru că au un nivel de inteligenţă deosebit de mare. Ele au întotdeauna un mediu foarte bun de susţinere şi mentori importanţi, dar lucru decisiv este imensa investiţie de efort personal. Într-adevăr, un studiu din 1985, efectuat cu 120 de sportivi artişti şi matematicieni de elită, făcut de Universitatea din Chicago, a arătat că marile realizări ale oamenilor, indiferent dacă vorbim de artă sau ştiinţă, sunt rezultatul unor de-cenii de studiu sau practică. O contribuţie majoră, în orice domeniu, obţine o recunoaştere internaţională, se sprijină pe 10 sau chiar 15 ani de efort personal.

Modul acesta nou de înţelegere a genialităţii face ca şi oamenii obişnuiţi să fie mai atenţi atunci când spun că nu pot face lucruri semnificative pentru ceilalţi. De fapt, se dovedeşte că oamenii pot face ceva extraordinar dacă sunt dispuşi să facă un efort susţinut mai multă vreme. (Cu aceste aprecieri, suntem situaţi cumva şi în vecinătatea lucrării duhovniceşti, care îşi arată roadele tot printr-un efort susţinut, însă pe parcursul întregii vieţi!) Nici aici nu lipsesc indicaţiile cantitative, care pot fi relevante, cel puţin până la un punct. Geniile, ne spun unele aprecieri, investesc de aproximativ 5 ori mai mult timp şi efort în aria lor de competenţă, pentru a-şi împlini visul, în comparaţie cu cei care îşi propun doar să atingă un nivel de competenţă respectat.

Cum trece timpul peste notorietatea personalităţilor geniale?

Dar discuţia despre genii şi contribuţia lor la viaţa lumii e justificată şi în contextul mai larg al edificării spirituale. Pe de o parte, în multe abordări recente, geniile cuprind şi marile personalităţi ale spiritualităţii. Aceasta, pe bună dreptate, dacă ne gândim că e dificilă şi chiar arbitrară separaţia dintre cei ce au schimbat lumea prin descoperirile şi prin creaţiile lor artistice pe de o parte şi cei care au schimbat-o prin înălţimea vieţii lor, a ideilor şi observaţiilor lor cu caracter spiritual, care au scos la iveală condiţia omului. Pe de altă parte, dacă ar fi să considerăm geniile drept semenii noştri care au făcut ceva semnificativ pentru omenire, care au lăsat urme adânci în cultură şi civilizaţie, în viaţa noastră, atunci cu siguranţă cei cuprinşi în sfera mai largă a înţelepciunii şi spiritualităţii nu pot fi excluşi.

Însă, cu toate aceste posibile apropieri între marile nume ale spiritualităţii şi geniile celebre, există totuşi deosebiri între genii şi sfinţi. În cazul primilor, aprecierea lumii se schimbă de la o generaţie la alta. Unele studii, de exemplu, constată că indiciile după care este apreciată reprezentarea socială a genialităţii evoluează. De asemenea, modul în care este apreciată anvergura politică, artistică, ştiinţifică sau culturală a unei persoane nu rămâne nemodificat. În urmă cu un secol şi jumătate, de exemplu, în rândul geniilor erau trecuţi cu precădere artişti, oameni de litere sau politicieni. În perioada postbelică, primele locuri au fost ocupate de oameni de ştiinţă. În fine, în zilele noastre, genialitatea cuprinde o categorie mai largă de personalităţi. Nu sunt incluşi doar cei care au descoperit ceva de o noutate radicală, cum este cazul lui Newton sau Einstein, ci şi cei care au dovedit un excepţional spirit practic, o creativitate deosebită în domeniul tehnic, aşa cum este cazul lui Steve Jobs. (În unele clasamente, de exemplu, ce vizează impactul public al realizărilor cuiva - clasamentele rămân desigur irelevante, aşa cum am spus -, Steve Jobs îl devansează, de exemplu, pe Albert Einstein.) Nu e cazul însă în aria spiritualităţii. Spre deosebire de genii, locul sfinţilor în memoria vie a Bisericii şi în viaţa fiecărui creştin nu e afectat de timp. Exemplul lor, cuvintele şi faptele lor rămân la fel de actuale, strălucirea vieţii lor este la fel de luminoasă. Aceasta pentru că în viaţa Bisericii, prezenţa şi lucrarea sfinţilor reprezintă o realitate. Ajutorul lor este posibil, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt, Care pe cele cu lipsă le împlineşte în om, a lucrat în ei şi lucrează şi în noi, prin mijlocirile lor, încât viaţa lor se împleteşte cu viaţa noastră de fiecare zi, uniţi fiind în mod tainic în Dumnezeu.

Edificarea spirituală şi neobositele căutări ale geniului

Dar în strădaniile omeneşti din viaţa, faptele şi cuvintele sfinţilor stă ascunsă nevoinţa generică a omului de a-şi împlini vocaţia lui de făptură creată du-pă chipul lui Dumnezeu, chemată să ajungă la asemănarea cu El. De aceea, în sfinţenie se împlinesc şi căutările geniului, indiferent dacă el se situează în aria ştiinţelor, în filosofie sau artă.

Sfântul caută să pătrundă nu doar tainele lumii înconjurătoare, surprinzând legile ascunse ale materiei şi universului. El caută să treacă dincolo de realitatea lumii sensibile şi să înainteze în înţelegerea tainelor referitoare la Creator. Nevoinţa lui nu urmăreşte doar frumuseţile lumii. Ea cuprinde şi strădania de a trăi ca făptură ce încununează această lume armonioasă cu armonia propriilor puteri sufleteşti. Prin ostenelile despătimirii, sfântul se străduieşte să instaureze curăţenia şi armonia în spiritul şi în viaţa lui. Se străduieşte deci nu doar să cunoască adâncimile pline de raţionalitate ale lumii, ci să facă în aşa fel încât însăşi viaţa lui să exprime în mod plenar această raţionalitate, vieţuind pe măsura puterii sale raţionale de a sesiza armoniile lumii şi pe măsura putinţei lui unice, în planul lumii sensibile, de a aduna în spirit toate aceste înţelesuri.

Însă, prin aceasta, sfinţirea vieţii împlineşte şi strădaniile geniului filosofic. Într-un mod excepţional omul duhovnicesc se străduieşte să instaureze înţelepciunea în viaţa lui. Să fie cum ştie că se cade să fie. Nu doar să vadă lucid condiţia finitudinii şi failibilităţii fiinţei omeneşti, aşa cum o constată filosofii, ci să o şi depăşească urmând, dincolo de căutările dramatice, de suferinţele dubitative ale filosofiei, Adevărul Personal, Revelat, situat mai presus de toate cele ome-neşti, Care Se oferă oamenilor drept Cale şi Viaţă nouă.

În fine, în spiritualitatea creştină, omul duhovnicesc este opera vie. Propriul lui suflet şi trup sunt operele pe care el le lucrează, prin nevoinţele ascetice, în atelierul vieţii, sub lucrarea tainică a Creatorului Însuşi.

În felul acesta, frumuseţea nu e imprimată în afara fiinţei lui, şi nici nu rămâne o experienţă episodică de lumină, într-o viaţa tumultuoasă, întunecată de suferinţă şi moarte, ca în cazul geniului artistic. Prin despătimire, omul duhovnicesc curăţă simţurile de poftele pătimaşe, şi mintea de înţelesurile corupte ale lumii, ajungând să trăiască arvuna unei vieţi noi, din care toate se văd în lumină. El vede, în stare de iubire, lumea întreagă ca operă a iubirii lui Dumnezeu şi în ea strălucind mai ales frumuseţea sufletească netrecătoare a semenilor. Şi peste toate, ca expresie desăvârşită a frumuseţii pline de bunătate, vede în toate bunătatea lui Dumnezeu care însoţeşte pe oameni, în toate împrejurările vieţii, unit cu ei prin Jertfa Fiului, prin moartea şi Învierea Lui.

Prin jertfa aceasta, şi suferinţa, şi moartea, care umbresc toate celelalte strădanii ale ge-niilor, sunt luminate de Lumina Lui. În felul acesta, adevărul căutat de geniul ştiinţelor, înţe-lepciunea căutată de geniul fi-losofic şi frumuseţea căutată de geniul artistic sunt împlinite în lucrarea sfinţeniei, în urmarea lui Hristos, întrucât aşa coboară Dumnezeu în om, împlinind căutările lui, nevoia lui de frumuseţe, de adevăr şi înţelepciune.

Sursa: Ziarul Lumina

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Oraşul, mediul mentalităţii concurenţiale

Ciprian Voicilă

Oraşul este ambianţa propice în care proliferează mentalitatea individualistă. Dacă în satul tradiţional românesc era ruşine să comiţi anumite fapte care contraveneau bunului-simţ şi legii morale sădite în om de Dumnezeu, oraşul îţi sugerează că nu există acte reprobabile din punct de vedere moral, ci doar fapte penale. Dacă faci un lucru rău în spaţiul tău privat sau unul care trece neobservat de ochiul vigilent al legii, nu e nici o problemă: „hoţul neprins e negustor cinstit“.

Orăşeanul este un individualist, în primul rând pentru că s-a obişnuit să se întemeieze în sine. Îşi este reper unic. Trăieşte din plin principiul relativizant al filosofilor sofişti: „Aşa cum îmi apar mie lucrurile, aşa sunt pentru mine, aşa cum îţi apar ţie lucrurile, aşa sunt pentru tine“ (Protagoras). Orăşeanul este un copac fără rădăcini. Sau, mai precis: un arbore care şi-a uitat rădăcinile.

Eticheta pe care am pus-o eu oraşelor vi se poate părea cam generală, prea generală, şi cam nedreaptă. Dar nu am pus-o eu, ci etologii, specialiştii în studierea comportamentului uman. Konrad Lorenz, întemeietorul domeniului, consideră de pildă că în marile oraşe gradul de agresivitate este foarte ridicat datorită suprapopulării acestora.

„Dragostea faţă de aproapele nostru - spune el - e într-atât de diluată de mulţimea celor care ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se zăresc“. Oraşul este mediul specific mentalităţii concurenţiale. Suntem într-o concurenţă acerbă nu doar cu semenul nostru, ci şi cu noi înşine. În consecinţă, în ultimă instanţă, trăim într-o nebuloasă etică în care binele nu mai este bine în sine. Binele este tot ceea ce mă ajută pe mine să îmi fie bine. Spiritul concurenţial generează în rândul indivizilor frica de a rămâne în urmă, frica de a fi scos din jocul social care are ca ţintă perpetuă succesul individual.

În marile oraşe suntem înconjuraţi permanent de artefacte. Străzi, companii multinaţionale, magazine, blocuri, maşini, produse tehnologice. 90% din lumea noastră ambientală a ieşit din mâna omului. La nivel subconştient tindem să credem că noi şi lumea care ne conţine suntem rezultatele raţiunii umane. Ne-a dispărut sentimentul sacru al vieţii. Sau dacă nu a dispărut cu totul, s-a diminuat drastic. O privire aruncată spre cer, un cântec de pasăre, vântul care trece prin frunzişul copacilor ne readuc în limitele micimii proprii. Dar mai suntem obişnuiţi să privim - în goana nebună a vieţii - jocul gratuit al norilor?

Prin urmare, în această paradigmă (post)modernă a oraşului, întrebarea „cum să supravieţuim duhovniceşte în urbea noastră de zi cu zi?“ este îndreptăţită. Mi-o adresez, înainte de toate, mie şi încerc să găsesc, pe loc, nişte soluţii.

Putem evada din timpul şi spaţiul profan - insignifiante din punct de vedere spiritual, dar extrem de solicitante din punct de vedere social şi psihic - intrând pentru o clipă sau pentru un timp într-o biserică. Acolo avem, în primul rând, Sfânta Liturghie - un altfel de timp, complet diferit de timpul social care se desfăşoară cenuşiu, tern, şi care tinde să ne devoreze ca în celebra pictură a lui Goya. Participând la Sfânta Liturghie, lăsăm să cadă ca nişte straie de prisos straturile superficiale ale fiinţei noastre şi ne redescoperim esenţa: sunt - odată pentru totdeauna - chip al lui Dumnezeu. Asta mă defineşte pe mine în timp, dar mai ales în veşnicie. Ies din categoria „individului“ şi îmi recapăt statutul de persoană. Încetez să mai văd în aproapele meu un rival. Îmi devine, de-a dreptul, vital pentru mântuirea mea personală. Doar în comuniune cu el particip la trupul mistic al lui Hristos - biserica. Pătrund, prin experienţă, adevărul afirmaţiei: aproapele meu este viaţa mea.

Tot în biserică avem ceata enormă a sfinţilor, cuvioşilor, mucenicilor care au trăit şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricând le putem cere ajutorul. Spre deosebire de prietenii noştri de dincoace, care nu sunt permanent disponibili. Sfinţii nu „concep proiecte pentru finanţare“, nu au deadline-uri, nu sunt nevoiţi să trăiască - sau să moară, mai nou - „la job“. Când încep să mă simt ca o baterie descărcată, intru în Biserica Zlătari şi îi cer Sfântului Ciprian ajutorul. Poate că nu e întâmplător faptul că în centrul Bucureştilor avem atâţia sfinţi care mijlocesc pentru noi, continuu, la Dumnezeu: Sfântul Nicolae, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Sfântul Nectarie, Sfântul Mina, Sfântul Spiridon, Sfântul Dimitrie.

Biserica Ortodoxă ne propune postul ca pe o unealtă prin care, reapropiindu-ne de Dumnezeu, diminuăm lumescul din noi. Când postesc, mă concentrez pe acele nevoi superioare definite de Abraham Maslow (în special pe nevoia de autorealizare spirituală) şi le ignor pe celelalte.

Ne propune, deopotrivă, ca armă în războiul nevăzut rugăciunea. Războiul cotidian dus asupra minţii este fără precedent. Câte ore stăm conectaţi la internet? Câte ore vorbim la telefonul mobil? Cât timp ne focalizăm atenţia pe „problemele de la job“? Cât timp ne frământăm mintea să găsim noi căi de supravieţuire economică? Cât timp privim desfăşurându-se pe ecran efemeridele zilei? Rugându-ne, ieşim din această suprastructură, din acest angrenaj masiv, opresiv, care tinde să ne aplatizeze, să ne uniformizeze.

Trăim în plin proces de globalizare, în care „totul curge“: bunurile şi serviciile, tehnologia, capitalul, dar şi oamenii. Lumea în care trăim este una - cu o formulă a sociologului Ziygmunt Bauman - lichidă. Fără trecut, fără memorie, fără să întreţinem relaţii stabile cu semenii noştri. Dar o lume în care ţi se cere un singur lucru: să fii un bun consumator. Pentru ca să devii cineva trebuie să consumi ceva. Un produs. Vrei să fii un tip irezistibil ca Brad Pitt? Mănâncă chipsurile „Pringles“.

În contrast cu acest mediu în care permanent suntem vânaţi de diverşii vânzători de identitate, Biserica îţi propune să fii tu însuţi. Să te redescoperi în sfera lui „a fi“, nu în cea a lui „a avea“.

Sursa

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Spovedania, la începuturile creştinismului şi astăzi

Dacă şi acum, după acest mare pogorământ pe care-l face de dragul tău, refuzi să te apropii de Sfintele Taine, atunci ce se va întâmpla cu tine?

Dacă ai fi vieţuit la începuturile creştinismului (sec. I) şi ai fi păcătuit de moarte - de pildă, ai fi căzut în adulter, în desfrânare, în relaţii prenupţiale, ai fi divorţat fără motiv, fără pricină de desfrânare etc. - nimeni nu ţi-ar fi dat iertarea păcatelor. L-ai fi aşteptat pe Hristos Însuşi să te judece. Şi până atunci ai fi rămas în afara Bisericii, neîmpărtăşit, afurisit.

Dacă ai fi vieţuit puţin mai târziu (sec. al II-lea sau al III-lea) şi ai fi păcătuit de moarte, ai fi avut o soartă oarecum mai bună. Ţi-ai fi spovedit păcatul în public (înjosire) (în condiţiile în care astăzi îl spovedeşti cu mii de reţineri doar preotului însuşi), ai fi primit iertarea păcatelor, dar până pe patul morţii ai fi rămas neîmpărtăşit, afurisit, în afara Bisericii. Te-ai fi cuminecat doar la sfârşitul vieţii şi ai fi înţeles ce înseamnă păcatul.

Dacă ai fi vieţuit puţin mai târziu, în secolul al IV-lea şi ai fi păcătuit de moarte, din nou ţi-ai fi mărturisit public păcatul şi după aceea ar fi urmat un alt martiriu: ai fi stat plângând la uşile bisericii, după aceea în pridvor şi după aceea te-ai fi împărtăşit („ai fi scuipat sânge" ca să te învredniceşti de Precuratele Taine!).

Astăzi însă ce se întâmplă? Îţi mărturiseşti păcatul înaintea preotului şi, fără să urmezi „calea martiriului", te apropii de Sfintele Taine. O asemenea favoare îţi face Biserica, pentru ca să te mântuieşti! Deci dacă şi acum, după acest mare pogorământ pe care-l face de dragul tău, refuzi să te apropii de Sfintele Taine, atunci ce se va întâmpla cu tine?

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 32-33)

Sursa

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Cum putem apropia pe cineva de Biserică

- Având un prieten sau o prietenă pentru care Biserica şi tot ce ţine de viaţa duhovnicească nu-l interesează, cum ar fi de dorit să lucrezi cu el?

- Eu cred că prin „teatru”, faci teatru cu el. Îl atragi în diverse conjuncturi şi faci ca un scenariu cu el. Nu ştiu ce exemplu să dau, dar cred că este un aspect prea particular. De exemplu, poţi să-i spui că ai visat noaptea trecută că mâncai varză. La următoarea întâlnire îi spui că mâncai varză-salată verde şi tot aşa. „Dar ce-i cu atâtea vise?” „Nu ştiu ce-i cu atâtea vise, dar mă duc să mă spovedesc să-mi spună părintele ce-i cu visele astea.” Şi apoi te duci la spovedit ca să nu minţi de data aceasta şi-i spui că ai fost la spovedit. „Ei, ce ţi-a spus duhovnicul?” „Mi-a spus că aceste vise le am pentru că tu nu posteşti.” În momentul acela se creează o discuţie despre post, la care se răspunde că dacă posteşti, o să slăbeşti şi nu mai arăţi bine. „Mai bine să nu posteşti.” „Dar ce fac cu visele?” şi aşa mai departe. Deci, totul este să se creeze discuţie, pentru că nu poţi să-i spui: „Posteşte!” Dacă îi spui aşa, îi porunceşti şi apoi n-o să postească niciodată.

Îi spui: „Uite, am auzit că Mihai Eminescu postea”. Aşa scria duhovnicul lui în ziua de 8 noiembrie într-un Minei care se află la mănăstirea Neamţ, că după ce a postit s-a spovedit şi şi-a exprimat dorinţa să-i cânte maicile de la Văratec Lumină lină şi să fie îngropat pe malul mării”. Când el te aude aşa, îşi pune problema; încet, încet îşi pune problema. Este o modalitate, însă dacă te iubeşte, cedează imediat şi posteşte. Cum să nu postească, că altfel te duci la pizza, tu pizza de post, el cu carne, te duci la cofetărie, tu ceri prăjitură de post, el de dulce. Încet, încet se lucrează. Este o lucrare foarte puternică de schimbare a omului, nu este aşa simplu. Oamenii nu se schimbă imediat, sunt crescuţi într-o anumită mentalitate, cine ştie ce a fost în familia lor şi aşa mai departe.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 156-157)

Cartea Soţul ideal, soţia ideală o puteţi găsi şi achiziţiona de pe site-ul nostru sau de la sediul fundaţiei.

Sursa

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Socotind adevărat cuvântul Mântuitorului că „Împărăţia lui Dumnezeu sălăşluieşte în inima noastră“, Părinţii pustiului s-au străduit să descopere mântuirea în inima lor. Au înţeles şi faptul că în aceeaşi inimă lucrează şi păcatul din cauza căruia nu Îi puteau găti loc de odihnă lui Dumnezeu. De aceea, nevoitorii au început lupta acerbă a curăţirii inimii, cunoscând din experienţă că „din inimă ies gândurile rele“ şi de aici tot păcatul.

„Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaştem materia care mocneşte înăuntru“, spune într-una din cuvântările sale Sfântul Marcu Ascetul. Cu toate acestea, din inimă ies şi gânduri bune, ceea ce înseamnă că gândurile rele se nasc fiindcă inima a dobândit afinitate spre păcat, care de multe ori „stăpâneşte inima din pricina obişnuinţei îndelungate“. Sfântul Diadoh al Foticeii învaţă că inima „nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor“ („Cuvânt ascetic“, în Filocalia, vol. I, p. 375). Deci inima se poate întina şi din ispitirile diavolilor când ea se îndulceşte cu sugestiile lor murdare şi păstrează în sine amintirea ademenirilor necurate. Atunci, într-adevăr, din inimă vor ieşi cugete rele, dar nu din vreo împătimire mai veche, ci din însuşirea influenţei diavoleşti.

Gândurile şi lupta împotriva lor

În scrierile ascetice se poate vedea importanţa pe care Părinţii o acordă gândurilor şi luptei împotriva lor, socotind că în gând se găseşte rădăcina păcatului şi a patimii. De aceea, Filotei Sinaitul, ca de altfel toţi monahii sinaiţi, cunoscuţi pentru marea importanţă acordată trezviei minţii, atrage atenţia asupra echilibrului dintre lucrarea din afară şi cea dinlăuntrul nevoitorului: „Mulţi dintre monahi nu cunosc amăgirea minţii ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli şi neformaţi, plutesc în viaţă fără să guste, socot curăţia inimii, ignorând cu totul întunericul patimii dinăuntru. Drept aceea, toţi câţi nu cunosc lupta de care vorbeşte Pavel socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile şi biruinţele cu gândul“ („Capete despre trezvie“, în Filocalia, vol. IV, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 118).

Atenţia faţă de gânduri vine din încredinţarea că Dumnezeu cunoaşte inimile, simţirile şi cugetele noastre. „Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând“, învaţă Marcu Ascetul. Iar în alt loc, el spune că „tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne va judeca şi după gândurile noastre. Ba chiar, potrivit aceluiaşi părinte, ele vor atârna uneori mai mult decât faptele săvârşite: „Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice: Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta“ (Ps. 19, 5).
Păcatul îşi are începutul în gând, căci „nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără gând“. Din această cauză, gândul rău apasă neîncetat asupra sufletului, paralizând puterea de a face binele dacă omul nu i se opune şi nu luptă împotriva lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă în acest sens că „toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau o tulbură pe cea irascibilă (iuţimea), sau întunecă pe cea raţională. De aceea, orbesc mintea, împiedicând-o de la contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune. Din această pricină, monahul, şi mai ales cel ce se linişteşte, este dator să ia aminte la gânduri şi să cunoască şi să taie pricinile lor“ („Capete despre dragoste“, în Filocalia, vol. II, Bucureşti, 2008, p. 109). În consecinţă, dacă omul nu biruieşte gândurile rele, nu va putea opri nici săvârşirea păcatului cu fapta, căci „cel ce s-a predat pe sine gândurilor rele e cu neputinţă să se curăţească de păcate după omul din afară. Şi dacă n-au fost smulse din inimă gândurile rele, nu se poate să nu fie scoase la arătare în fapte“ (Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 11).

Drumul de la gând la patimă

În scrierile duhovniceşti ortodoxe sunt amintite cele cinci faze ale drumului de la gând la patimă. Astfel, Filotei Sinaitul spune că „întâi este atacul (momeala), apoi însoţirea, pe urmă consimţirea (învoirea), apoi robirea, pe urmă patima îmbibată de obişnuinţă şi continuitate. Iată biruinţa luptei dusă împotriva noastră. Aşa stabilesc şi Sfinţii Părinţi“ (Ibidem, p. 117). La rândul său, Sfântul Marcu Ascetul spune că „atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi ca într-o strungă“ (Despre legea duhovnicească, p. 248). Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, începutul ispitei presupune „prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e păcat, pentru că noi încă nu am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi“ („Ascetica şi mistica“, Bucureşti, 1992, p. 84).
Dacă mintea nu îşi întoarce „privirea“ de la această momeală, urmează negreşit însoţirea cu ea, care „stă în convorbirea cu ce s-a arătat, fie cu patimă, fie fără patimă. Consimţirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s-a arătat. Robirea este ducerea silnică şi fără voie a inimii sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări a noastre cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet. Dintre toate, prima e fără păcat, a doua, nu întotdeauna; a treia, după starea celui ce luptă. Iar lupta e pricină sau de cununi, sau de pedepse“ (cf. Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 117).

Sursa