Ce înseamnă „veșnica pomenire”?

Postul acesta este un post aspru şi a fost practicat în Bise­rică de la începuturile sale. La ţară, postul total este cel mai greu vara, când trebuie să mergi la prăşit sau la cosit. Deşi munceşti în ziua respectivă, nu trebuie să mănânci nimic, nici să bei apă, ci doar să te rogi şi să munceşti.

În mănăstirile noastre, în general, se practică acest post aspru în prima săptămână a postului (primele patru zile) şi apoi în Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, înainte de Sfintele Paşti.

Dar acest post nu este obligatoriu, ci este facultativ. Ca urmare a unei îndelungi experienţe, Biserica a rânduit ca în perioada de post, doar produsele animale precum carnea, laptele, ouăle şi produsele lactate să fie lăsate la o parte, iar omul să se hrănească cu produse vegetale. În perioada Postului Învierii Domnului există numai două sărbători în care se face dezlegare la peşte: Buna Vestire şi Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim).

Hrana vegetală din timpul postului are înţeles adânc şi folos bogat. Alimentele vegetale pun organismul într-o anu­mită predispoziţie pentru rugăciune şi pentru priveghere, în timp ce produsele animale, care sunt legate de sânge şi grăsime moleşesc organismul sau suscită în el patimi egoiste.

În plus, produsele provenind din plante au adunat prin fotosinteză mai multă lumină. În acest sens, când mâncăm vegetale ne hrănim cu lumină solară asimilată în plante. Iar lumina aceasta din plante devine simbol al luminii harice din Scripturi şi din rugăciuni, lumina postului.

De altfel, astăzi, din raţiuni de ordin medical, nu atât religios, a fi vegetarian a devenit o modă, încât prin avioane, restaurante, din ce în ce mai mult se respectă dorinţa celor ce sunt vegetarieni, adică nu mănâncă niciodată carne. Totuşi, postul religios e mai mult decât a fi vegetarian.
Abţinerea de la produsele animale nu înseamnă prin ea însăşi post, dacă se triplează cantităţile pentru că ajungem iarăşi la îmbuibare. În unele ţări majoritar ortodoxe, datorită faptului că în timpul postului nu se poate mânca de dulce, unele bucătării s-au specializat şi au creat feluri de mâncare atât de delicioase, încât acestea sunt poftite cu mai multă lă­comie decât mâncarea de dulce (carne, ouă şi produse lactate).Mai reţinem şi faptul că recomandarea produselor vege­tale ca hrană în timpul postului este bazată pe experienţă îndelungată, mai ales pe experienţa părinţilor din pustie, şi din mănăstiri care au postit mai mult, unii devenind ierarhi şi autori ai Sfintelor Canoane. Sfintele Canoane ale Bisericii nu au fost făcute de teoreticieni, ci au fost făcute de asceţi, de păstori de suflete, de mari duhovnici, oameni mereu peni­tenţi şi postitori pentru că se aflau permanent în luptă de înduhovnicire. 

Când se posteşte?

Dacă citim în Sfânta Scriptură, vedem că postul însoţea evenimente deosebite sau stări deosebite din viața unei comunităţi sau din viaţa unei persoane. Foarte adesea, pos­tul era motivat de boală, sau moartea cuiva, dar şi de pocăinţa, de regretul pentru păcate, de dorinţa cuiva de a-şi schimba felul de a fi, de a gândi, de a acţiona. Se postea în general când se produceau cataclisme, când erau situaţii difi­cile, când comunitatea întreagă era în necaz, fie din cauza calamităţilor, a invaziilor, a persecuţiilor, a unor boli, în caz de ciumă, şi de cutremur. Atunci se cerea iertarea păcatelor şi se invoca harul lui Dumnezeu pentru izbăvire de necaz.

De asemenea, în Vechiul Testament se postea când cineva se pregătea pentru o făgăduinţă, pentru un eveniment mare în viaţa sa, la începutul unei misiuni, al unui drum, al unei acţiuni importante în care se angaja o persoană sau o comu­nitate credincioasă. Aşa de pildă, Moise, înainte de a primi Tablele Legii, a postit 40 de zile pe muntele Sinai. Acest post de 40 de zile al lui Moise va fi reluat apoi de Iisus, înainte de începerea activităţii Sale mesianice. Postul de 40 de zile dinaintea Paştilor, la care, se adaugă Săptămâna Mare, a fost inspirat de postul lui Moise şi mai ales de postul din pustie al Mântuitorului Iisus Hristos.

Postul înseamnă, aşadar, pregătire pentru un eveniment mare din viaţa noastră, pregătirea pentru o activitate sfântă şi, mai ales, pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea, înainte de Sfânta Împărtăşanie, în Biserica Ortodoxă, în mod obligatoriu, preotul şi credinciosul se află în stare de post, deci în starea de jertfă, pentru a se uni cu Hristos, Care Se află pururea în stare de jertfă, adică în stare de dăruire de Sine. Deci, se posteşte când se cere ceva de la Dumnezeu sau se aşteaptă întâlnirea cu El în Sfânta împărtăşanie.

Postul care precede marile sărbători - Paştile, Crăciunul -, are această semnificaţie biblică, de lucrare sfântă pentru întâmpinarea lui Dumnezeu, apropierea de El şi unirea cu El prin Sfintele Taine.

Se mai postea în Biblie, în comunităţile credincioase despre care vorbeşte Scriptura şi când se hotăra o rugăciune intensă pentru un act sfânt. Aşa, de pildă, vedem în Faptele Apostolilor că, înainte de hirotonia unui diacon, preot sau episcop, comu­nitatea întreagă postea şi se ruga.

De asemenea, se postea când surveneau încercări în viaţa unei persoane sau în viaţa unei comunităţi. Sfântul Apostol Pavel spune că a petrecut în nopţi de priveghere şi post.

Postul, în creştinism, încă din primele veacuri, a fost legat şi de comemorarea unor evenimente triste. Se postea miercurea - pentru că Mântuitorul a fost vândut într-o zi de miercuri de către Iuda pentru treizeci de arginţi; vinerea - pentru că Mântui­torul a fost răstignit într-o zi de vineri. Dar în Ortodoxie este interzisă postirea în zi de duminică, fiind Ziua învierii. În perioadele de post, duminica este dezlegare la vin şi untdelemn.

De asemenea, se posteşte în plus faţă de postul Crăciu­nului şi al Paştilor, înainte de Adormirea Maicii Domnului, două săptămâni de la 1 august până la 15 august, şi o pe­rioadă variabilă înainte de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care au fost martirizaţi.

Mai postim în ziua Sfintei Cruci, 14 septembrie, şi în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august.

În total, sunt foarte multe zile de post în Ortodoxie. Sunt totuşi unele miercuri şi vineri când scrie în calendar „harţi”, în aceste zile de miercuri şi vineri nu se posteşte. Aceste zile, în general, urmează după marile sărbători. Pentru a nu umbri bucuria mare a sărbătorilor, Biserica, prin iconomie sau pogorământ, a îndulcit regula generală a miercurilor şi a vinerilor. Uneori, chiar şi înainte de începerea lungilor perioade de posturi, una sau două miercuri şi vineri sunt exceptate de la regulă. Se posteşte, de asemenea, în ajunul sărbătorii Crăciunului şi Botezului Domnului.
 

Cum se pos­teşte? 

Postul este nu numai material, ci şi spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii. Lasă să postească nu numai gura ta, ci şi ochii tăi, şi urechile tale, şi picioarele tale, şi mâinile tale, şi toate membrele corpului tău. Ochii postesc când nu priveşti cu patimă la lucruri şi la persoane. Mâinile postesc când eşti curat şi lipsit de lăcomie.

Aşadar, nu este vorba doar de a ne înfrâna de la carne, a schimba felul de mâncare, ci a ne schimba şi comportamen­tul. Schimbarea hranei, a felului de a mânca trebuie să antreneze şi schimbarea atitudinilor noastre. Aflăm, astfel, de la profeţi că în faţa lui Dumnezeu, zilele de post nu erau bine plăcute, dacă cel ce postea nu avea milă de săraci, dacă-i asuprea, dacă nu-i ajuta.

Despre aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din marii părinţi duhovniceşti ai Bisericii, a spus:„Cel ce posteşte şi nu face milostenie posteşte ca să se îmbogăţească”, cum am zice noi, adună provizii. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugă­ciunea primeşte aripi către cer dacă este însoţită de post şi de milostenie.
 

De ce postim? 

Astăzi, nu numai Biserica impune postul, ci şi medicii recomandă uneori celor bolnavi regim dietetic. Nutriţioniştii şi esteticienii impun postul pentru recâştigarea sănătăţii şi frumuseţii trupului. Unii postesc, cum se spune, ca „să-şi păstreze linia”.

Desigur, şi acest aspect de igienă sau aspect medical este important, dar postul creştin nu se reduce la aceasta, ci are o semnificaţie mult mai profundă. Ajungem, astfel, la proble­ma libertăţii,libertatea spirituală care ne face mai iubitori de Dumnezeu şi de semeni. Cu cât omul poate iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni, cu atât este mai liber, cu cât iubeşte mai puţin pe Dumnezeu şi pe semeni, cu atât este mai înro­bit. Iată perspectiva din care se priveşte postul.

Referatul Sfintei Scripturi despre căderea protopărinţilor a suscitat cele mai diverse interpretări de-a lungul vremii şi rămâne, până astăzi, foarte fascinant şi poate chiar intrigant.

Dar ceea ce reţinem noi din interpretarea Sfinţilor Părinţi este faptul că Dumnezeu nu a interzis omului de a mânca, în general, ci doar dintr-un singur pom.

Această interdicţie era o pedagogie a lui Dumnezeu, era un fel de examen, de test, pe care trebuia să-l treacă Adam, ca un fel de prag al creşterii sale spirituale, primul exerciţiu al li­bertăţii sale în raportul cu lumea şi cu Dumnezeu, primul exa­men al vieţii sale. Prin interdicţia respectivă, Adam a fost pus în starea de a alege între Dumnezeu şi făptură, între Dăruitor şi dar. Din toate putea să mănânce, din toate cele ce erau în Paradis, din toate fructele, din toţi pomii, cu excepţia unuia. Însă omul încalcă porunca, ataşându-se de ceea ce era interzis.

Sfinţii Părinţi afirmă că păcatul lui Adam nu a fost do­rinţa de a fi ca Dumnezeu, întrucât el fusese creat după chipul lui Dumnezeu. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662), cel mai mare teolog al epocii bizantine, spune că păcatul lui Adam nu constă în faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu, ci în faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu, rupând comuniunea de iubire cu Dumnezeu prin neascultare faţă de Dumnezeu. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul putea deveni asemenea lui Dumnezeu, aşa după cum în ghindă este înscris stejarul şi cum în genele fiecărei fiinţe umane este înscris faptul de a deveni om. Deci, era legitim ca omul să dorească să fie ca Dumnezeu, întrucât a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în perspectiva asemănării cu Dum­nezeu pe cât este cu putinţă unei creaturi.

Dar omul a voit să fie ca Dumnezeu, fără Dumnezeu. În starea de păcat, omul uită de Dumnezeu Dăruitorul. Păcatul este o uitare a lui Dumnezeu şi un ataşament excesiv al omului prin simţuri, faţă de lume, ca şi când lumea materială ar fi ultima şi singura realitate.

Lumea este făcută să fie o fereastră către Dumnezeu, iar dacă pentru darurile pe care le primim de la El îi mulţumim lui Dum­nezeu, ele devin un fel de scară către Dumnezeu, o fereastră spre Dumnezeu. Îl vedem pe Dăruitor prin darurile Sale, îl vedem pe Artist prin opera sa. Însă când darurile sunt folosite în uitare faţă de Dăruitor, atunci lumea devine zid între noi şi Dumnezeu, pre­cum şi necropola morţii noastre sufleteşti. 

Noi ne supărăm când oferim un cadou cuiva şi vedem că persoana respectivă preţuieşte mai mult cadoul decât priete­nia cu cel ce oferă cadoul. Iar după ce s-a rupt prietenia, toate cadourile nu mai au sens spiritual.

Păcatul, în limba ebraică, implică ideea de rupere a alianţei, rupere a comuniunii. În capitolul al II-lea al Facerii se spune că Domnul Se plimba cu Adam în răcoarea serii, adică mergeau în aceeaşi direcţie; omul era foarte familiar cu Dumnezeu. După păcat, omul se ascunde, pentru că Dum­nezeu îi devine exterior. Când purtăm pe cineva în suflet, îndrăznim mult, când ne devine exterior, pentru că nu-l mai iubim, atunci, ori ne temem de el, ori îl judecăm, ori îl uităm, ori îl dispreţuim. De aceea, pomenirea lui Dumnezeu este starea normală a libertăţii noastre. Uitarea de Dumnezeu este libertatea decăzută. În starea aceasta, omul devine robul simţurilor. De la hrănirea cu Duhul lui Dumnezeu omul a ajuns la înstrăinarea de Dumnezeu.

Prin postul rânduit de Biserică, noi dăm prioritate Dăruitorului, hranei care vine din comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune, prin împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa noastră, faţă de înrobirea care ne face să fim dependenţi numai de lucrurile trecătoare ale acestei lumi. Iată de ce pos­tul este un mare exerciţiu de libertate.

Scriptura ne arată că, îndată ce a căzut din comuniunea sa cu Dumnezeu, omul nici nu a mai fost capabil să răspundă cum trebuie. Solidari în păcat, atât şarpele, cât şi femeia şi bărbatul s-au desolidarizat când a fost vorba de răspun­dere sau responsabilitate, dând vina unii pe alţii. Păcatul era dublu, nu doar căderea, ci şi lipsa de pocăinţă ca recunoaştere a păcatului: „Şarpele m-a îndemnat”, iar bărbatul, când este întrebat, răspunde: „femeia pe care mi-ai dat-o”. Cu alte cuvinte, tot Tu eşti de vină, Doamne, întrucât mi-ai dat femeie. Iar femeia, la rândul ei, dă vina pe şarpe.

De aceea, în Taina Pocăinţei sau în Taina Spovedaniei, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să nu dăm vina pe alţii, inclusiv pe draci: „M-a ispitit necuratul şi iată ce am făcut....”. Era libertatea ta să răspunzi sau nu ispitei. Ispita nu te face să fii slab, ci te arată cum eşti, spune un sfânt părinte. Deci lipsa de pocăinţă, şi lipsa de răspundere pentru păcate se vede constant în viaţa noastră. De aceea, postul este însoţit de spovedanie, este însoţit de recunoaşterea greşelilor: „Am greşit, Doamne”. Iartă-mă pe mine, păcătosul!

Când ai greşit o dată, mergi la Biserică şi-ţi mărturiseşte păca­tul şi cere iertare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile lui celebre despre pocăinţă. Ai greşit şi a doua oară, mergi şi a doua oară, ai greşit şi a treia oară, şi a patra oară şi a mia oară, mergi la Biserică, pocăieşte-te, pune început bun şi cere iertare, deoarece Biserica este spital, nu este tribunal.

Iertarea păcatelor începe cu recunoaşterea lor şi cu ce­rerea iertării. De aceea, cel ce se poate pocăi, cel ce-şi poate recunoaşte păcatul şi limitele sale vede nevoia de a fi iertat de Dumnezeu şi astfel îşi manifestă libertatea. Cu adevărat liberi sunt doar sfinţii. Iar când suntem înrobiţi de patimi, nu avem libertate deplină.

Sfinţii Părinţi din Răsărit şi din Apus spun că nepătimirea sau despătimirea, eliberarea de patimile egoiste sunt semnele libertăţii, iar postul este un medicament, un trata­ment, o şcoală, un exerciţiu, un antrenament, prin care sta­bilim priorităţile în viaţa noastră şi dobândim libertatea. Dar de unde ştim noi toate acestea? Toate sunt concentrate în ispitirea din pustie a Mântuitorului, pe care o arată Sfânta Scriptură a Noului Testament: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a pos­tit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dum­nezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfân­ta cetate, L-a pus pe aripa templului, şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va po­runci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, îi slujeau” (Matei 4,1-11).

Acest pasaj al ispitirii în pustie nu este doar experienţa Mântuitorului Iisus Hristos, este experienţa umanităţii în­tregi, dar El, „noul Adam”, în această experienţă, îl corec­tează pe primul şi ne arată care este adevărata libertate faţă de lume, în faţa ispitelor plăcerii, averii şi puterii egoiste.

În perioada postului, există o rugăciune a Sfântului Efrem Sirul care este ca un laitmotiv, ca o respiraţie a Bisericii: „Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Vedem cum rugăciunea aceasta a sintetizat experienţa ispitirii în pustie.

Când respingem ispitele păcatelor şi patimilor egoiste, atunci putem fi liberi pentru a săvârşi fapte bune, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.
 

Deci postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni. Acesta este rostul postului. Dar iubirea faţă de Dumnezeu cum se arată, fără a fi doar o declaraţie? Se arată prin faptul că ne ducem cu mai mult dor la rugăciune şi citim mai intens Sfânta Scriptură. Pentru că există o hrană a Sfintei Scripturi, aşa cum există o hrană din alimente. Origen spunea în primele veacuri că, aşa cum ne hrănim din potir cu pâinea şi vinul, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, tot aşa ne împărtăşim cu El şi din citirea Sfintei Scripturi, „mestecând” oarecum cuvintele Sfintei Scripturi.

Cel ce este îndrăgostit de o persoană citeşte şi reciteşte scrisorile pe care le-a primit de la ea.Când suntem îndrăgostiţi de Dumnezeu şi dorim să-I facem voia Lui, Îi citim scrisorile Lui către noi, adică Sfânta Scriptură şi Scrierile Sfinţilor Părinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu. De aceea, postul este însoţit de mai multe rugăciuni, cântări şi citiri duhovniceşti.

Totodată, prin post ne înfrânăm de cuvintele care pot jigni, care pot dărâma, sau care pot umili. Este o mare virtute să ne smerim pe noi înşine, dar este un mare păcat să umilim pe semeni.

Ne înfrânăm de la mâncare ca să putem face şi milostenie. Pe timpul postului ne înfrânăm de la ataşamente excesive faţă de lucruri, ca să ne putem apropia mai bine de semeni şi de Dumnezeu, să-i ascultăm mai bine. O mare ispită, astăzi, este cea a risipirii, căci nu mai avem timp să mai ascultăm pe semenii noştri.

Prin postul sau înfrânarea ochilor, trebuie să învăţăm să-i privim altfel pe oameni, decât ca simpli cetăţeni. În post, tre­buie să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, nu atât răul pe care l-a făcut. Acesta este un efort, este o luptă. Există în post o răstignire a egoismului din noi. Făcând acestea, înmulţim faptele de generozitate, de iertare, ne vindecăm de patimile egoismului, ne curăţim pe noi înşine de răutate şi ne pregătim pentru înviere.
 

† DANIEL

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

(Text preluat din lucrarea FOAME și SETE după DUMNEZEU - înțelesul și folosul postului -, apărută la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2010)

Sursa: Basilica