IPS Arhiepiscop Justinian Chira |
IPS Arhiepiscop Justinian, „voievodul spiritual al Maramureșului”
Vrednicul de pomenire Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Justinian Chira a fost „voievodul spiritual al Maramureșului”, iar „Mănăstirea Rohia, Eparhia Maramureșului și Sătmarului îi datorează extraordinar de mult Înaltpreasfințitului Justinian”, a spus Înaltpreasfințitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.
IPS Arhiepiscop Justinian a trecut la Domnul duminică 30 octombrie, la ora 10.30, în urma unui infarct miocardic acut, după 95 de ani de viață pământească. Trupul neînsuflețit al IPS Justinian se află depus în Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare. Privegherea va continua până la slujba de înmormântare, care va fi săvârșită joi, 3 noiembrie, ora 12.00, avându-l în fruntea soborului slujitor pe Înaltpreasfințitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. Privegherea va fi întreruptă doar de programul liturgic al Catedralei (Sfânta Liturghie și Slujba Vecerniei). Slujba de înmormântare va fi precedată de săvârșirea Sfintei Liturghii Arhierești.
Miercuri, 2 noiembrie, începând cu ora 18.00, se va săvârși slujba de pomenire de către Preasfințitul Iustin Sigheteanul, Arhiereul-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului. După slujba înmormântării, sicriul cu trupul neînsuflețit al IPS Arhiepiscop Justinian va fi condus pe ultimul drum către Mănăstirea de metanie de la Rohia, unde va fi așezat în locul de veci.
Citește mai mult: IPS Arhiepiscop Justinian, „Voievodul spiritual al Maramureșului”
-
-
Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
| Marturisitorii romani in fata silniciei “uniate” – pilde vii ce pot deveni oricand actuale |
 21 octombrie, praznuirea Sfintilor Marturisitori Ardeleni
|
Am ramas datori cu marcarea praznuirii unui adevarat sobor de sfinti romani marturisitori ai dreptei credinte, cu un mesaj foarte actual si util si noua astazi. Este vorba despre Sfintii Cuviosi Marturisitori Visarion si Sofronie, de Sfantul Mucenic Oprea si de Sfintii preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.
Marturia acestor vieti sfinte este cu atat mai importanta pentru noi cu cat ea s-a petrecut la ceea ce istoricii numesc „inceputul istoriei moderne”, apropiata de noi. Dar mult mai important este ca astazi avem marturia unor romani ortodocsi care au ales mucenicia in fata unor imprejurari deosebit de vitrege si de vrajmasesti fata de Biserica Ortodoxa. In veacul al XVIII-lea, Transilvania era sub stapanire straina, aflata in cadrul Imperiului Habsburgic. Catolicismul era in plina ofensiva, incercand, prin Contra-reforma, sa recastige terenul pierdut in fata protestantismului si, prin alte strategii, sa castige in defavoarea a ceea ce era numit „ritul grecesc de rasarit”, adica a Ortodoxiei. Ca de obicei, aceasta ofensiva era pur exterioara, dusa cu armele politicii sau ale diplomatiei si/sau cu arme pur si simplu, adica cu forta armata. Metodele silnice, bazate pe forta bruta, au fost folosite insa asupra popoarelor „proaste”, lipsite de aparare, aflate cumva dincolo de lege si de protectia oferita de aceasta – anume, popoarele ortodoxe, care erau inca de pe atunci caracterizate drept inapoiate. |
 Sf. Cuvios Marturisitor Visarion |
 Sf. Cuvios Marturisitor Sofronie
|
Metoda folosita de catolicism in ofensiva sa in aceste teritorii lipsite de organizare politica proprie, aflate sub dominatia unor elite care aveau alte credinte si erau de alta etnie decat poporul de jos a fost numita „uniatism”. Alegand sa nu forteze o infruntare directa cu credinciosii ortodocsi, catolicii au imaginat o modalitate mai “diplomatica” de a determina lepadarea de dreapta credinta si primirea ereziilor catolice. Prin uniatie, li se promitea celor aflati sub stapanire habsburgica faptul ca isi vor pastra „ritul” lor de rasarit, adica forma slujbelor, a portului bisericesc etc., fiind adaugat „doar” o recunoastere a dogmelor catolice – rolul Papei, erezia filioque si altele. Cu alte cuvinte, forma se pastra, insa era anulata, golita de substanta, prin cedarile esentiale la nivel dogmatic si jurisdictional.
Aceasta metoda isi pastra avantajul ca putea da celor slabi impresia ca raul facut „nu e asa mare”, si ca, avand in vedere ca se pastrau randuielile (exterioare!) de fapt nu era decat o adaptare inteligenta la exigentele si vitregiile vremurilor. Pentru cei pentru care ortodoxia insemna numai o randuiala exterioara, un simplu obicei mostenit, desigur ca acest „aranjament” gandit de iezuiti a fost cel mai sigur mijloc de catolicizare, adica de… lepadare a dreptei credinte.
|
Trebuie precizat ca punctul de vedere al Romei nu a evoluat semnificativ de atunci. Conform controversatului document doctrinar recent, prin care Vaticanul afirma ca doar catolicismul este Biserica, Ortodoxia este caracterizata drept “biserica particulara”, avand, cu alte cuvinte, un fel de partasie cu Sfintele Taine, insa si o “lipsa ecleziologica” ce decurge din nerecunoasterea primatului papal. Bisericile ortodoxe sunt privite ca o organizatie ce refuza intaietatea “capului”.
Din pacate, si in acest moment se fabrica si se perpetua o istorie falsa, in care uniatismul este prezentat drept altceva decat a fost – anume o incercare silnica si ilegala de convertire la catolicism a populatiei ortodoxe. In aceasta istorie falsa, punctul de referinta este asa-zisul Conciliu de la Ferrara-Florenta, unde s-a obtinut – prin metode la fel de silnice, dar si prin cedarile laşe ale ierarhilor ortodocsi, cu exceptia sfanta si singulara a Sfantului Ierarh Marcu al Efesului – o falsa unire intre catolicism si ortodoxie. |
 Sf. Mucenic Oprea Miclaus |
 Sf. Preot Marturisitor Ioan din Gales
|
Luand drept reper “punctele florentine“, administratia catolica va construi asadar o alta strategie prin care, beneficiind de faptul ca Imperiul Habsbrugic stapanea pe largi teritorii ortodoxe, sa forteze de aceasta data nu numai cedarile de la varful ierarhic, ci o convertire in masa la catolicism.
Ce nu inteleg cei care scriu aceasta istorie falsa este ca Ortodoxia nu sta intr-un ierarh si nici nu este o proprietate… particulara a cuiva. Este Biserica Domnului nostru Hristos, pusa pe temeia dreptei credinte, asupra careia nici un om nu are putere de stapanire.
De altfel, principalele etape ale realizarii greco-catolicismului s-au realizat tot prin cedari si tradari ale unor ierarhi ortodocsi. Mitropolitul Atanasie – care fusese hirotonit cu pompa in Bucuresti, in prezenta Sfantului Constantin Brancoveanu si a Patriarhului Ierusalimului, Dositei, care il si incurajase pe noul mitropolit in misiunea sa de “rezistenta” – este cel care realizeaza, practic si oficial, unirea cu Roma… tradand juramintele de credinta si atragandu-si o anatemizare din partea celor care l-au hirotonit.
Lucru deloc neinsemnat, strategia uniata se baza pe numeroase avantaje de ordin material, social si politic. Elitele, nobilimea care mai era ortodoxa, prin uniatie isi pastra privilegiile si capata in plus multe altele. Deveneau practic cetateni de prim rang ai Imperiului si se bucurau de toate privilegiile
|
“civilizatiei”, spre deosebire de taranii romani ortodocsi, de pilda, care erau un fel de cetateni “second hand“, asupra carora legea se aplica arbitrar sau deloc, si care nu aveau nici un fel de acces la drepturile si bunurile politice sau sociale ale timpului.
Ierarhia uniata era, de asemenea, recunoscuta, avea asigurate stagii de invatatura la Roma, isi putea organiza scoli.
Preotii greco-catolici erau respectati si bine rasplatiti de Imperiu, pe cand cei ortodocsi erau tratati ca simpli tarani, platind aceleasi dari, ducand practic aceeasi viata de robi. Iar oamenii simpli care cedau erau scutiti de prigoana, ce nu a intarziat sa se manifeste; o prigoana dusa si la un nivel subtil si implicit cat si manifest, cum se vede din vietile Sfintilor de azi. Prigoana implicita era de fapt insasi aceasta strategie a uniatismului – popoarele ortodoxe erau amenintate cu marginalizarea aproape completa, cu pastrarea unui rol de popor de rand, care se afla mai jos de legea Imperiului si cu totul exclus de la „binele public“. In plus, era o greutate pur si simplu in a putea fi ortodox, avand in vedere putinatatea preotilor ortodocsi si a manastirilor, care si ele au cazut prada ofensivei catolice.
In fata acestor subtile (pentru nivelul acelui veac) metode duse de catolici pentru determinarea unor lepadari de masa masive, nu au lipsit marturiile de mucenicie. Fie ca ele au apartinut unor calugari care nu au putut rabda lipsurile fratilor de aceeasi -
|
Sf. Preot Marturisitor Moise Macinic din Sibiel |
credinta si si-au pus sufletul pentru aproapele lor, alegand sa mearga si sa intareasca credinta ortodoxa in tinuturile Transilvaniei ( Cuviosii marturisitori Visarion si Sofronie), fie ca au apartinut unor preoti curajosi care au vrut sa faca tot ce se putea face pentru a proteja de abuzuri si silnicii turma lor (preotii marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel), fie ca au apartinut unor oameni simpli, tarani care si-au lasat familie si tarini ca sa mearga sa putrezeasca in inchisorile „luminatului, modernului si dezvoltatului” Imperiu Habsburgic (Sfantul Mucenic Oprea).
Nu putem sa nu remarcam ca, si pe acest “front” al strategiilor de determinare a apostaziei colective, “nu e nimic nou sub soare” si ca astazi se duc campanii intregi pentru ca ortodocsii sa se simta complexati, stanjeniti, rusinati de identitatea lor si, simultan, pentru a nu fi marginalizati, sunt presati sa adere la curentele ideologice trans-religioase si sa adopte masuri de “aggiornamento”, de “modernizare”, pentru a fi cat mai “in pas” cu “evolutia” (citeste “cu caderea”) lumii si a arunca la gunoi tot ceea ce este “incorect politic“. Nu in ultimul rand, se recurge si astazi la tentarea ortodocsilor cu avantaje materiale si cu sansa unor cariere academice, pentru a-i face, treptat si pe nesimtite cat mai “permeabili” ideilor si duhului apusean (catolic, protestant sau… supra-confesional). Intr-un studiu mai vechi (“Uniatismul din Transilvania, opera unei intreite silnicii“), parintele Dumitru Staniloae observa deja, in germene, aceste tendinte de astazi:
“Sub masca ecumenismului oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele Biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului“.
RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI SI SFINTII MARTURISITORI VISARION, SOFRONIE SI OPREA, CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII:
Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.
De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Privegheati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.
Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!
Sursa text si imagini |
-
-
Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
Sf Cuvios Paisie Aghioritul (Sursa foto) |
Sf Cuvios Paisie Aghioritul (Sursa foto) |
|
Cele 20 de Fericiri ale Sfântului Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul
1. Fericiţi sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.
2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.
3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.
4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi trădează.
5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viata lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei şi nu nevointa seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.
6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburati şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.
7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în rai împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.
8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din rai.
9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în această viaţă, fie şi fără voie şi au trăit o viaţă duhovnicească albă slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.
10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.
11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.
12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dăzrădăcinat dobândind Împărăţia lui Dumnezeu “intru sudoarea fetii”[1] lor.
13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.
14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, zburătorii prin rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.
16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.
17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.
18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel[2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.
19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniştri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să devină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua paradisiacă prin care beau şi se îmbată mereu de vinul paradisiac.
20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în rai fără paşaport. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.
Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie.
[1] Fac. 3, 19. 226
[2]I Tim. 6, 8. 228
(Extrase din: Epistole – Cuv. Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005)
Multumim domnului Stelian Gombos, de la Biserica Sfantul Antonie, Titan, pentru transmiterea acestui articol.
|
-
-
Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
|
 Iisus Hristos Pantocrator, opera maestrului Costin Petrescu, in 1921, Catedrala ortodoxa “Sf. Treime” – Catedrala Incoronarii si a Reintregirii din Alba Iulia
Sursa foto
|
De ce spunem mereu: „Slavă Ție, Dumnezeule!”*
Acum câțiva ani, când eram preot paroh la Sfânta Biserică a Sfântului Vasilie din Pireu, m-a chemat de urgență un bărbat de 42 de ani, pe nume Xenofont, să-l spovedesc. Când am mers, l-am găsit într-o stare jalnică. Cancerul cu nestăvilitele lui metastaze îi cuprinsese și capul. Zilele lui îi erau măsurate. Era singur în salon, și fiindcă celălalt pat era liber, mi-a povestit cum a crezut, de vreme ce era, așa cum accentuat el, un „ateu neînduplecat” și necredincios.
„Am venit aici, în acest salon cu două paturi, de vreo 35 de zile. Lângă mine, pe celălalt pat, era deja un alt bolnav în vârstă de vreo 80 de ani. Acest bolnav, Părinte, în ciuda înfricoșătoarelor dureri la oase – acolo îl atacase cancerul -, spunea mereu: «Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!». După aceea mai spunea și alte rugăciuni, pe care eu, neîmbisericitul și ateul pentru prima oară le auzeam. Și de multe ori, după aceste rugăciuni, se liniștea – nu-mi puteam da seama în ce fel – și-l cuprindea un somn dulce. După vreo două-trei ceasuri se trezea din pricina durerilor insuportabile și iarăși începea: «Hristoase al meu, Îți mulțumesc! Slăvit să fie Numele Tău! Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!». Eu urlam de durere, iar el, deși era cuprins de nesuferite dureri, Îl slavoslovea pe Dumnezeu. Eu Îl huleam pe Hristos și pe Maica Domnului, iar el Îl fericea pe Dumnezeu, Îi mulțumea pentru cancerul pe care i l-a dat și pentru durerile pe care le avea. Atunci eu mi-am ieșit din fire nu numai din pricina durerilor înfricoșătoare pe care le aveam, ci și pentru că îl vedeam pe bolnavul de lângă mine slavoslovindu-L mereu pe Dumnezeu. El se împărtășea aproape în fiecare zi, iar eu vomitam din pricina greții.
– Încetează odată să mai spui mereu: «Slavă Ție, Dumnezeule!». Nu vezi că Acest Dumnezeu, pe Care tu Îl slavoslovești, ne chinuie atât de cumplit? Dumnezeu este Acesta? Nu există. Nu! Nu există…
Însă acela mi-a răspuns cu un glas dulce:
– Există, fiul meu, există și este un Părinte iubitor, pentru că prin boală și dureri ne curăță de multele noastre păcate. Așa cum, dacă te-ai fi îndeletnicit cu o muncă grea, în care hainele tale și trupul tău s-ar fi umplut de murdărie și ar fi trebuit o perie aspră pentru a te curăța bine și tu și trupul tău și hainele tale, în același chip și Dumnezeu folosește boala ca un curățitor binefăcător al sufletului, pentru a-l pregăti pentru Împărăția Cerurilor.
Răspunsul lui m-a enervat și mai mult și am început să-L înjur pe Dumnezeu și pe demoni. Apoi am început să strig:
– Nu există Dumnezeu! Nu cred în nimic… Nici în Dumnezeu, nici în basmele pe care mi le spui despre Împărăția Dumnezeului tău…
Îmi aduc aminte de ultimele lui cuvinte:
– Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum se desparte sufletul de trupul unui creștin care crede. Eu sunt păcătos, însă mila lui Dumnezeu mă va mântui. Așteaptă și vei vedea, și vei crede.
Și această zi a sosit. Cei de la spital au vrut să pună un paravan, așa cum era de datoria lor, însă eu am protestat și le-am spus: „Nu, pentru că vreau să văd cum moare acest bătrân”. Îl vedeam cum slavoslovea mereu pe Dumnezeu. Uneori zicea câte un „bucură-te” pentru Maica Domnului, care mai târziu am înțeles că se numește Acatist. Apoi a cântat încetișor
„Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”, „Pentru mulțimea păcatelor mele…”, „Cuvine-se cu adevărat”, făcând în același timp de multe ori semnul Sfintei Cruci.
La un moment dat și-a ridicat mâinile în sus și a spus:
– Bine ai venit, Îngerul meu! Îți mulțumesc că ai venit cu atât de strălucitori însoțitori ca să-mi iei sufletul. Îți mulțumesc! Îți mulțumesc!
S-a ridicat puțin, apoi și-a ridicat iarăși mâinile în sus, și-a făcut semnul Sfintei Cruci, și-a pus mâinile cruciș pe piept și a adormit. Dintr-odată salonul a fost inundat de lumină, parcă au intrat în el zece sori, atât de mult s-a luminat camera. Da, eu necredinciosul, ateul, materialistul, îngâmfatul, mărturisesc nu numai că a strălucit camera, ci și o nespusă mireasmă s-a răspândit în ea. Și nu numai în ea, dar și pe hol, iar cei care erau treji și puteau merge, alergau încolo și-ncoace pentru a depista de unde venea acea ciudată mireasmă.
Și astfel, Părinte, am crezut și după trei zile am chemat un duhovnic. A doua zi i-am luat în primire pe ai mei, pe mama, pe tata, apoi pe cei doi frați mai mari ai mei, pe femeia mea, pe rude și pe prieteni, și am strigat la ei:
– De ce nu mi-ați vorbit niciodată despre Dumnezeu, despre Maica Domnului și despre Sfinți? De ce nu m-ați dus niciodată la Biserică? De ce nu mi-ați spus că există Dumnezeu și că există moarte și cândva acest suflet se va despărți de trup ca să dea socoteală de cele pe care le-a făcut? De ce m-ați îmbrâncit în ateism și marxism cu comportarea voastră? Voi m-ați învățat să înjur, să fur, să înșel, să mă mânii, să pizmuiesc, să spun mii de minciuni, să nedreptățesc, să desfrânez… Voi m-ați învățat să fiu viclean, lăudăros, invidios, iubitor de argint și rău. De ce nu m-ați învățat virtutea? De ce m-ați învățat dragostea? De ce nu mi-ați vorbit niciodată despre Hristos? De ce? De acum înainte până ce voi muri, îmi veți vorbi numai despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Maica Domnului, despre Îngeri și Sfinți. Despre nimic altceva.
Veneau ai mei, rude, prieteni, cunoscuți și-i întrebam pe fiecare separat sau pe toți împreună:
– Aveți să-mi spuneți ceva important despre Dumnezeu? Spuneți-mi, că pe El merg să-L întâlnesc! Dacă nu știți, mergeți și învățați! Zilele trec și eu voi pleca.
La unul sau doi vizitatori le-am spus:
– Dacă nu știi și nu crezi, pleacă!
Acum cred cu toată inima mea și vreau să-mi spovedesc toate păcatele mele de când eram copil”.
Xenofont care se spovedea acum, era hotărât și neîndurător cu vechiul Xenofont. Și mila lui Dumnezeu cu el a fost mare, foarte mare. S-a spovedit cu sinceritate, s-a împărtășit de două-trei ori, apoi, după o luptă de câteva zile cu cancerul, a plecat în deplină pocăință, cu credință vie, în pace, slavoslovindu-L și el pe Dumnezeu.
Ștefan Anagnostopulos – Cunoștințe și trăiri ale Credinței Ortodoxe
Sursa text
* Titlul original din sursa citata: "Încetează să mai spui mereu: «Slavă Ție, Dumnezeule!»” |
-
-
Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
 Icoana Sf Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt |
 Sf Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt |
Sfantul Ioan Iacob Hozevitul este praznuit in fiecare an pe data de 5 august. S-a nascut pe 23 iulie 1913, in comuna Crainiceni din judetul Botosani si a primit la botez numele Ilie. A ramas orfan de mic de amandoi parintii si a fost crescut de bunica. A urmat primii ani de scoala in satul natal, apoi gimnaziul la Lipcani (Hotin) si liceul la Cozmeni-Cernauti.
A fost primit cu multa dragoste in viata monahala de staretul Nicodim Munteanu, viitorul mitropolit al Moldovei si apoi al doilea patriarh al Romaniei. Dupa satisfacerea stagiului militar, a devenit bibliotecarul Manastirii Neamt, iar apoi a predat literatura romana la seminarul de aici. La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iasi), l-a tuns in monahism, primind potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan. Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita.
Citește mai mult: Sf Cuvios Ioan Iacob Hozevitul
Abonare Buletin Informativ
| |
IPS Arhiepiscop Justinian Chira (28 mai 1921 Plopiș, România -30 octombrie 2016 Baia Mare, România)
